Filme de sfârșit de vară

de Diana Mărculescu, Luisa Balaban și Pavel Dumitrescu

Redacția Super a făcut o mică selecție de filme pe care să le vedem la sfârșitul verii, fie că stăm cu laptopul pe plajă, cu soundtrack-ul completat de valuri, fie că ne ascundem în casă de caniculă.

Y tu mama tambien (2001, r. Alfonso Cuarón)

Cu un fir narativ nonșalant, dar cuceritor, regizorul Alfonso Cuarón experimentează prin Y tu mama tambien un stil ușor documentaristic, manifestare a dorinței lui de a se îndepărta de narativa Hollywoodiană. Deși în centru stă roadtrip-ul adolescenților Carlos și Enoch, vocea naratorului îi adaugă adâncime poveștii, conectând-o cu viața intimă a personajelor, fresca socială a Mexicului și ideea morții.

Filmul îi introduce pe Carlos și Tenoch, doi prieteni care, lăsați singuri de prietenele lor într-o vacanță de vară, călătoresc către mare împreună cu Luisa, o femeie matură care îi cucerește pe amândoi. Apariția ei aduce promisiunea unei experiențe neobișnuite, însă neașteptat de moralizatoare. Povestea e blândă cu superficialitățile și transgresiunile tinereții, care deși sunt în centrul atenției, se lasă completate de finalități mai serioase.

Y tu mama tambien se diferențiază de stereotipul în care femeia matură învață băieții despre sexualitate și viață. Masculinitatea toxică pe care o emană alte filme de acest gen e înlocuită, aici, de problema insecurităților și a bisexualității. Setul de reguli pe care băieții și l-au impus (“Muzica pop e mai bună decât poezia”, “Ia droguri cel puțin o dată pe zi”, “Nu te căsători cu o virgină”, “Adevărul e mișto, dar imposibil de atins”) este ridiculizat de Luisa, iar pe măsură ce călătoria se derulează, noțiunile de prietenie și loialitate se dizolvă din ce în ce mai mult.

Cuarón reușește să revigoreze genul road movie fără să îi ia din simplitate. Și probabil nu există un moment mai bun în care să îi vezi filmul decât o zi încinsă ca asta.

(Diana Mărculescu)

Grave of the fireflies (1988, d. Isao Takahata)

Grave of the fireflies este un duș rece. O animație absolut superbă, un clasic, și o ceapă zemoasă metaforică, gata să te facă să lăcrimezi. Filmul prezintă central povestea a doi frați, Seita și Setsuko, în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial în Japonia, și cum efectele acestuia le schimbă cursul vieții.

Astfel, odată cu un bombardament în apropierea casei lor, cei doi devin orfani și sunt nevoiți să plece în căutarea unui loc mai bun de trăit. Fratele, Seita, ia rolul protectorului și încearcă să îi ofere sorei sale cele mai bune condiții. Povestea te plimbă alene prin cadre imaculate și crude, ce îmbujorează obrajii fetei, cât și prin still-uri înspăimântătoare și răsunătoare care vibrează atemporal prin obuze și bombardamente care par fără sfârșit.

Filmul debutează trist și se încheie și mai și, purtându-te prin dezastrele pricinuite de om omului. Stilul lui Isao Takahata este sincer, astfel încât nu încearcă să promoveze idei politice, iar filmul în ciuda temei sale centrale, e departe de a fi un manifesto sau un film educațional despre cel de-al Doilea Război Mondial, ci mai mult o încarnare a fragilității inocenței, frumuseții și păcii. Fie că vorbim despre o cutie cu dropsuri, de inelul mamei ucise ori de viața în sine, aceste elemente primordiale atârnă de un fir de ața extrem de subțire, care ajunge să se despice  ca o nevinovată consecință a destinului, în care vinovații sunt de ambele părți, fie că vorbim de război ori de frământările celor doi tineri.

Isle of dogs (2018, r. Wes Anderson)

Este cel mai recent film a lui Wes Anderson – o animație stop-motion numai bună de văzut cu ai tăi. În același ton cu care ne-a obișnuit, filmul pune în centrul atenției un oraș în care două partide se luptă asupra autorității Insulei Câinilor: primarul dorește să înceapă exterminarea patrupedelor deja expulzate pe o insulă, convocând ca motiv o boală pe care acestea ar fi purtat-o, pe când Partidul Științific dorește reîntoarcerea acestor vietăți nevinovate în oraș.

Valoarea socială a filmului se face remarcată prin intermediul prezenței speciale a câinilor. Aceștia urmează tiparele democratice ale unei societăți pe teritoriul insulei, dau dovadă de umor și prezență de spirit, dialogul fiind unul antrenant și piperat cu umor subtil. Convorbirile patrupedelor sunt singurele inteligibile, deoarece bariera de limbă împiedică transmiterea dialogurilor purtate de oameni, punându-se în evidență perspectiva din care este construit lungmetrajul.

Cadrele sunt clean, centrate, specifice stilului lui Anderson. Arhitectura este plină de poveste și fler, conturând o Japonie cu un aer futurist și dezinvolt, însă cu aceleași baze tradiționaliste; Harrod, production designer-ul set-urilor filmului, susține:

“The aesthetic was 20 years in the future, but it’s not 20 years from our future. It’s 20 years from some past point, like if you tried to think of Japan in 1963 and imagine 20 years from that future or past.”

Trecerile sunt smooth iar detaliile incredibile; e un film pe care nu merită să îl vezi altfel decât la cea mai bună calitate, esența lui fiind foarte mult în vizual.

The Florida project (2017, d. Sean Baker)

Un film indie în adevăratul sens al cuvântului – ca un junral al personajului principal, Moonee, o fetiță de 6 ani care trăiește într-un motel din Florida alături de mama sa ieșită din tipare, dar iubitoare, urmărind viața ei și a prietenilor săi de-a lungul unei veri atât de toride încât o poți simți prin ecran. Printr-o prismă largă și un set de culori pastelate, este prezentată imaginea familiei monoparentale cu venituri slabe, care se vede nevoită să recurgă la metode necredincioase pentru a oferi o masă copilului.

Cu un aspect jucăuș și simplu, The Florida project e ca o cameră ascunsă care surprinde viața sinceră de copil, unde totul e o joacă și ziua de mâine e mereu mai bună. Lungmetrajul surprinde o metaforă continuă referitoare la diferențele dintre prospera viață asociată Floridei și situația oamenilor care își duc veacul în camere de motel, nu departe de clădirile glossy ale corporațiilor. Totuși, povestea nu e una neapărat tristă, ci funcționează ca un intinerar al existenței reale, unde Disneyworld este cea mai arzătoare dorință, însă la fel ca lui Moonee, ne e imposibil să ajungem la el.

(Luisa Balaban)

Le Skylab (2011, r. Julie Delpy)

Filmul începe cu o familie cu doi copii băgându-se într-un tren arhiplin de mare viteză de la Paris la St. Malo. Locurile sunt repartizate ca într-un autobuz, fiind două mese cu câte patru scaune de fiecare parte pe vagon.

Mama încearcă să se roage de persoanele care ocupă scaunele să schimbe locurile între ei pentru a putea sta întreaga familie la masă însă călătorii ori nu pot sta pe un scaun care este situat în direcția opusă mersului trenului, ori și-au rezervat un bilet special pentru a sta la masă căci sunt membrii privilegiați al unui club de călători frecvenți.

Obligați să stea separați, tatăl cu un copil și mama cu celălalt, ea se uită pe geam și are un flashback cu același drum în vara lui 1979, când ea avea 11 ani.

Micuța Albertine (Lou Alvarez) urma să-și petreacă vacanța de vară la țară, în Bretania, la casa bunicii sale din partea tatălui, Amandine (Bernadette Lafont) și a unchiului său dereglat mintal, Hubert (Albert Delpy). Părinții (Julie Delpy, regizoare și actriță principală deopotrivă, și Eric Elmosnino), Lucienne, bunica din partea mamei (Emanuelle Riva) și alți călători împreună cu Albertine stau liniștiți într-un compartiment pe două bănci lungi.

În prima zi din șederea Albertinei la țară, în care prezicea că satelitul Skylab va cădea undeva în vestul Franței, se strâng toate neamurile pentru a sărbători ziua de naștere a gazdei, Amandine.

În acea zi de sărbătoare și cu soare și cu ploaie: Albertine stătea cu ceilalți copii, care mai de care, jucăuși, năzdrăvani ori sensibili, venindu-i primul său ciclu menstrual, cunoscându-și prima sa dragoste în slow-motion pe L’été indien și, totodată, prima sa dezamăgire în dragoste, luminile de neon din discotecă zbătându-i-se pe față, în timp ce tot restul lumii se rupea pe ceva punk.

Adolescenții erau ori cuminți, ca cei doi frați ochelariști care aveau grijă de copii și mai ajutau prin casă, ori erau enfants terribles, rebeli fără cauză, ca și Christian (Vincent Lacoste) care mereu se lua la bătaie cu cei mici, încerca să agațe vreo fată pe la plajă sau la discotecă și niciodată nu asculta de familia sa.

Cei mari erau împărțiți în cei de stânga și cei de dreapta: Anna, mama Albertinei, era o feministă dură, radicală și mândră protestatară din mai ’68. Pe polul opus – unchiul Roger (Denis Ménochet) era un fost soldat în Algeria care, pentru că a fost în război unde se simțea la mila tuturor, acum nu putea face față revenirii acasă, existenței păcii, feminiștilor și oamenilor de stânga, tânjind după un nou război. Indiferent de indignarea Amandinei, disputele constante despre politică se tot reluau.

După amintirea detaliată a acestei zile, dintr-o dată, Albertine se ridică de pe scaunul ei și se ia, determinată, la ceartă cu restul oamenilor din vagon pentru ca ea și cu familia ei să poată sta împreună, unul lângă altul, la masă. Acest catharsis declanșat de ea le dă prilejul celorlalți călători să se cunoască mai bine și să lege noi conexiuni.

Deopotrivă nostalgic și umanist, Le Skylab recheamă atât experiențele de neuitat ale începutului adolescenței cât și simplitatea oamenilor din acele vremuri.

(Pavel Dumitrescu)

Wild Wild Country – Planuri VS. valori morale.

de Luisa Balaban

Wild Wild Country este un serial tip documentar, însumând 6 episoade, ce surprinde imaginea unui cult pe muchie de cuțit, din anii flower-power ai Americii, care promitea rețeta unui echilibru între diamante și împlinire sufletească, cu un conducător pe cât de învățat pe atât de înstărit, cu 90 de Rolls Royce-uri în garaj și o colecție fantastică de bijuterii. Până în ziua de astăzi este greu să delimităm, departe de deciziile luate de tribunalele din State, ce a fost și ce nu a fost fraudă emoțională ori materială realizată de comunitatea Rajneesh.

Serialul este realizat prin utilizarea unor multipe paralele: spiritualitate și materialism, gândirea conservatoare și cea liberală, dreptate și fraudă, surprinzând o poveste aproape ireală a activității unei comunități create din dorința de eliberare sufletească, care însă pe parcurs s-a împotmolit în mrejele pământești ale existenței. De la indivizi iluminați și puri la rigiditatea bodyguarzilor decorați cu arme semi-automate, documentarul este o portretizare a unor evenimente reale ce accentuează și reamintesc  faptul că paradisul nu-și are loc pe pământ. Bhagwan, cunoscut ca OSHO, este cel care pune bazele unei comunități care se va scufunda în mod ironic din cauza uneia dintre valorile care îi stătea la bază: acceptarea materialismului.

Ce înseamnă spiritualitate și cum ajungi la ea? E destul clar că nici până acum nu s-a găsit rețeta perfectă pentru echilibrul la care visăm cu toții. Însă în anii ’70 răsare imaginea unui ghid spiritual care promite multe și care pare că înflorește asemenea unui al doilea Buddha, atrăgând incontenstabil mase uriașe de oameni aflați în deriva unei societăți capitaliste și industrializate. Spre deosebire de majoritatea conducătorilor proclamați de culte, Bhagwan reprezintă cu adevărat un om complet și învățat, și de la început până la finalul vieții sale nu pare a ascunde un șarlatan sub înțelepciunea sa. De aceea, până și în ziua de astăzi este greu să înțelegem exact caracterul acestui om, care și-a jucat excelent destinul.

Văzând cum numărul adepților săi este în creștere, acesta se hotărăște să mute locația spațiului dedicat comunității sale, unde ținea lecturi și prelegeri, ședințe de meditații și purficare, etc., lăsând-o pe Sheela, un pion important în afacerile cultului, să se ocupe de găsirea unui spațiu favorabil unde Bhagwan ar putea să pună la cale un experiment nemaîntâlnit până atunci. Se stabilesc departe de spațiul natal, India, în apropiera unui sat mic cu puțin peste 40 de locuitori din Oregon, SUA, unde în decursul câtorva luni, pun bazele unui nou oraș, dedicat intereselor și comunității lor. Aceștia preiau numele de sannyasins și au ca plan expansiunea acestei comunități, din dorința de a crea o lume „plină de zâmbete și bună-voie”. Cu grădini, lacuri artificiale și săli de meditație și dans care pot găzdui peste 10 000 de persoane, comunitatea pare de-a dreptul un colț de rai, o imagine fructificată a paginilor din cărțile copilăriei, cu familii zâmbitoare și recolte bogate.

Intenția lor este evident una benevolă, însă locuitorii satului Antelope nu sunt încântați de noii lor vecini. Odată cu micile conflicte ce au loc între cele două tabere, activitatea sannyasinilor devine din ce în ce mai publică și ajung să oripileze din ce în ce mai multă lume. Americanii conservatori și creștini anilor ’70-’80 se înspăimântă la ideea activităților oculte ce s-ar putea desfășura în curtea vecinilor lor, și odată ce sannyasini sunt atacați printr-un referendum local care le cerea acestora să plece, comunitatea pornește într-o luptă defensivă, pe care inițial pare că o conduce.

Sannyasini, cu Sheela în frunte, fac un slalom expert printre legi și amendamentele Consitituției, se folosesc de toate portițele posibile și evită toate încercările oamenilor din exterior de a-i extermina. Însă odată ce oamenii de pretudindeni ajung să îi amenințe, sannyasini ripostează. Astfel, oamenii îmbracați în oranj dau impresia că jonglează cu Ak-47 în timpul liber și sunt pregătiți de orice. Sheela se ocupă în moduri murdare de amenințările exterioare, incendiează sediului poliției și plantează  bacterii ce cauzează salmonela în cadrul restaurantelor din The Dalles în preajma alegerilor, îmbolnăvind peste 800 de persoane, în speranța că oameni nu vor putea ajunge la vot. Cultul acum pare transformat și deplasat de la ideile sale inițiale, fiind continuu în alertă. Tot odată, sănătatea mentală a lui Bhagwan pare a se deprava, consumând substanțe interzise și ajungând sa fie din ce în ce mai atras de bunurile materiale aduse de persoanele influente care se integrează în cadrul comunității.

O lovitură puternică la baza acestei piramide schematice, care șubrezește stabilitatea comunității, are loc în momentul în care Sheela, înregistrându-l pe ascuns pe Bhagwan, află că acesta va urma să își inducă moartea cu ajutorul medicului orașului. Astfel plănuiește să îl ucidă pe medic, realizând că Bhagwan nu se mai afla în deplinătatea facultăților mintale. Sheela, alături de alți câțiva din cadrul consilului, decid să plece și se refugiază în Germania. Comunitatea se prăbușește treptat odată ce Bhagwan face publice erorile lui Sheela, care ajunge să fie acuzată de incendierea sediului, tentativă multiplă de omor și de înregistrarea ascunsă, detaliată și continuă a tuturor membrilor comunității.

Finalul celor 6 episoade te surpinde confuz și nesigur în legătură cu părerea ta față de cei doi protagoniști: Sheela, care acum pare o bătrânică plăpândă sub imaginea puternică a tinereților sale, care în mod schematic nu expune nici un fel remușcări fața de actele brutale realizate, și Bhagwan, care a murit suspicios, cel mai probabil într-un complot al moștenitorilor averii sale, însă ca un adevărat erou în sânul comunității. La sfârșit, vezi imaginea de ansamblu a unei comunități care a rămas unită în cele mai urâte scenarii și care acum poartă în memorie povara cât și frumusețea acelor vremuri, asemenea legăturilor care se creează între veteranii de razboi. O aventură ciudată, demnă de un thriller puternic, documentarul scoate la iveală o parte importantă și de cele mai multe ori evitată din viața omului cunoscut drept OSHO, în care frontierele dintre bine și rău nu se mai disting. Cunoaștem astfel limitele pe care oamenii sunt dispuși să le depășească pentru a-și îndeplini planurile, chiar dacă astfel își încalcă propriile valori morale.

Personajele noastre preferate LGBTQ+

de Diana Mărculescu, Teodora Mistodie, Luca Istodor, Pavel Dumitrescu, Dragoș Dimoftei

Pentru persoanele din comunitatea LGBT, să ai un personaj cu care te poți identifica poate fi esențial. Te poate ajuta să te accepți pe tine însuți, să vezi că mai există și alte persoane care au aceleași sentimente, dar și să vezi cât de diversă e comunitatea queer în sine și cât de mult diferă experiențele membrilor ei. Pentru mulți tineri LGBT, mai ales înainte să cunoască alți tineri ca ei, să “te” vezi pe ecran înseamnă să ai un sentiment de siguranță. Fie că e la cinema (și de aici importanța proiectării filmelor queer și îngrijorarea noastră în ceea ce privește “protestele” homofobe recente de la muzeul țăranului), fie că e acasă, noaptea, pe ascuns, pe laptop sau pe mobil, personajele queer devin un fel de prieteni. Din toate motivele de mai sus am hotărât să vă prezentăm câteva dintre personajele noastre queer preferate- sperând să vă încurajeze să descoperiți și mai multă cultură LGBT.

Lito Rodriguez, Sense 8

Am văzut doar primul sezon din Sense8 (pe tot dintr-o dată, atunci când a apărut), şi galeria de personaje a rămas cu mine ca o lecţie de diversitate, atât din punct de vedere al sexualităţii, cât şi al identităţii culturale. E greu să ai favoriţi, dar trebuie să vorbim despre Lito Rodriguez.

Lito e actor în Mexic şi joacă personaje care dogoresc de pasiune şi frumuseţe. În realitate, are o viaţă la fel de intensă, însă nu se întoarce niciodată acasă la vreo așa-zisă “frumuseţe latină” cu păr lung şi întunecat, ca în filmele în care joacă. Ci la iubitul lui, Hernando, profesor de istorie a artei.

Relaţia lor e ascusă de ochii publicului pentru a nu îi afecta reputaţia lui Lito, care practică prea des exerciţiul incomod de a schimba pronumele atunci când vorbeşte despre dragoste în interviuri. Ceea ce Lito urmează să înveţe e o lecţie despre sinceritate şi mândrie, o lecţie numai bună pentru cel mai priceput mincinos al serialului.

Îmi place Lito atât de mult pentru felul în care îşi permite să se lase profund fascinat de orice, deşi se poate controla atât de bine. De exemplu, a început să plângă în timpul unei filmări pentru că actriţa cu care juca era deosebit de frumoasă, şi i se părea tragic că timpul ar putea-o schimba. Iar când vine vorba de Hernando, ochii îi strălucesc şi vorbeşte despre iubirea lor ca şi cum ar fi o experienţă religioasă. Profund, sensibil şi loial, Lito îşi vede viaţa ca o îmbrăţişare dintre miracole şi tragedii – şi o trăieşte cu uimirea unui copil.

(Diana Mărculescu)

Adena El-Amin, The Bold Type

Adena, as her twitter bio reads, “is a proud Muslim lesbian”. Fotograf de origine iraniană, vine inițial la New York pentru primul ei vernisaj.

Facem cunoștință cu ea încă din episodul pilot, când refuză să ofere un interviu pentru Scarlet, motivând că revista ar promova subiecte anti-feministe. După o discuție cu Kat, directorul social media, reconsideră articolul și între cele două se leagă o frumoasă prietenie. Fire artistică și o feministă convinsă, Adena este mereu cea mai interesantă prezență dintr-o încăpere, iar Kat, deși nu a crezut vreodată că este alfel decât straight, începe să își pună întrebări despre propria sexualitate. Când Adena vrea să își prelungească viza, ea apelează la Kat pentru o scrisoare de referință și ajung să se cunoască mai bine. Pe parcurs, relația lor devine una romantică.

Ce îmi place cel mai mult la Adena este că știe exact cine e, radiază încredere și pasiune. Își îmbrățișează latura spirituală și are un set de valori foarte bine definit. În plus, o încurajează pe Kat să își urmeze inima și să se bucure de farmecul momentului, fie că asta înseamnă să închidă ochii și să asculte muzica unui bătrân violonist sau să cumpere un bilet de avion spre cealaltă parte a lumii.

Cu viziunea ei artistică provocatoare și în contextul social actual, este greu ca viața ei să nu se transforme într-un constant political statement. Adena ajunge să fie deportată, arestată și insultată pe stradă din cauza etniei, iar asta ar trebui să ridice niște semne de întrebare în privința modului în care ne lăsăm controlați de prejudecăți și alegem să fim ignoranți față de cei din jurul nostru.

(Teodora Mistodie)

 

Brian Kinney, Queer as Folk

De multe ori, oamenii își aleg personajul preferat din filme sau seriale în funcție de cu cine se pot identifica sau cu cine relaționează cel mai mult. Pentru mine, însă, e greu de spus că mă identific cu Brian. E însă primul personaj gay care îmi vine în minte, din motive emoționale, pentru că, cumva, el a fost acolo în timp ce eu descopeream că sunt gay și în timp ce îmi făceam coming out-ul.  M-am uitat la Queer as Folk nopțile, după ce ai mei credeau că dormeam, pe la începutul clasei a 9-a. Părinții mei nu puteau să știe că mă uit, fiindcă nu știau încă că sunt gay. Mă uitam la serial (și da, în perioada aia, toate cele șase sezoane au trecut neașteptat de repede), ca să înțeleg cam cum stă treaba cu sexualitatea, și Brian a devenit un fel de model în capul meu.

Dacă aș sta să mă gândesc acum, Brian nu incorporează tocmai lucrurile în care cred, și nici nu seamănă cu mine: e destul de egoist (deși, în momente neașteptate, arată și că, de fapt, îi pasă de alții), pune întotdeauna pe primul loc munca, e super sigur pe el și nu îi pasă de ce gândesc ceilalți. Probabil tocmai din cauza siguranței ăsteia a ajuns un fel de “model” în mintea mea, mai ales într-un moment în care mă simțeam vulnerabil și nu prea știam la ce să mă aștept. Cred că mai admiram (sau încă admir) cum Brian era un fel de “rege” al cluburilor gay, cum putea “avea” orice tip ar fi vrut de acolo. Asta în comparație cu mine în perioada respectivă, care nu cunoșteam aproape niciun tip gay și nu aveam nicio idee despre cum să săruți (un băiat).

Cred că încă mai caut spiritul ăla de comunitate pe care mi-l inspirau Brian, grupul lui de prieteni și întreaga stradă gay cu localuri gay din serial. Țin minte când Justin (iubitul, ulterior, al lui Brian) a mers pentru prima oară pe strada aia: a întrebat pe cineva la ce club să meargă, iar persoana aia i-a răspuns “twinks sunt la clubul ăla, bears sunt la clubul ăla, leather acolo, dacă vrei să dansezi te duci acolo…”. Era construit ca un fel de loc al tuturor posibilităților, părea că poți să mergi din bar în bar și să cunoști câte un om nou în fiecare dintre ele. M-am simțit și eu așa, pentru câteva ore, când am fost anul trecut în Toronto, pe Church Street (ironic, nu?), unde s-a filmat parte din Queer as Folk. Cine știe, poate la un moment dat voi sta mai mult într-un oraș cu un cartier gay ca în serial, și o să reușesc să mă simt, puțin, ca Brian.

(Luca Istodor)

 

Laurence, Laurence Anyways

Povestea filmului se petrece în decursul a 10 ani (1989-1999) și urmărește atât evoluția, transformarea, ieșirea din cocon a personajului titular (Melvil Poupaud), cât și relația sa bulversantă și instabilă cu iubita sa, Frédérique (Suzanne Clément).

Filmul debutează cu protagonista în prezent, ce dă un interviu cu ocazia lansării primului său roman, ale căror idei ne sunt spuse de ea însăși, pe un ecran blank negru, înainte de opening credits:

“Caut o persoană care îmi înțelege limba și știe să o vorbească. O persoană care, fără să fie un paria, se va întreba nu numai de drepturile și valorile celor marginalizați, dar și ale celor despre care spun că sunt normali.”

Apoi, ne este arătată încăperea sa. După, o vedem vag ieșind afară, ne sunt arătate în slow-motion fețele tuturor oamenilor de pe stradă și toate expresiile lor distincte când o văd, pe fundalul melodiei If I Had a Heart de Fever Ray.

Ulterior, ne este dezvăluit trecutul eroinei, într-un fir cronologic, arareori întrerupt de intervenții ale sale și ale intervievatoarei din prezent.

10 ans plus tôt: Situația lui Laurence este destul de bună: la vârsta de 30-40 de ani, este un profesor universitar de literatură din Montréal foarte apreciat, primind un mare premiu și aflându-se într-o relație înfloritoare cu Fred, partenera sa.

Totuși, pe lângă farmecul, umorul și dârzenia eroului, manifestate explicit, o ușoară neliniște crește în persoana sa, aceasta contemplând privirile, stilul vestimentar, părul, machiajul și body language-ul studentelor sale, ulterior, înfingându-și ace de siguranță în unghiile sale.

Această neliniște își atinge punctul culminant în mașină: cu ocazia aniversării lor, după săruturi, îmbrățișări și ciocnirile paharelor de șampanie, Fred îi dezvăluie lui Laurence, cu mult entuziasm, că a luat două bilete de avion pentru un weekend la New York. De aici, eroul nostru izbucnește într-un adevărat catharsis: după furia și reproșurile sale, manifestate într-o manieră foarte bărbătească, pentru luarea unei decizii atât de mari și atât de bruște, când mașina intră în spălătorie, Laurence îi spune lui Fred că trebuie să-i mărturisească ceva foarte serios, o chestiune de viață și de moarte. Nici nu apucăm să auzim dezvăluirea acesteia, că o și vedem, din exteriorul benzinăriei, pe Fred ieșind, pe jos, în grabă.

În timp ce este clar că Fred vine dintr-un mediu familial mai degrabă modest și închis la minte, sora sa (Monia Chokri) dezaprobând încontinuu această transformare, făcându-se referințe la ce părere ar avea mama celor două, cu familia lui Laurence, lucrurile stau puțin altfel: tatăl său vitreg este un couch potato care nu-și poate dezlipi ochii de la televizor, iar mama sa (Nathalie Baye) duce un trai în întregime monoton, supus soțului și carierei sale, renunțând la pasiunea sa pentru desen. Când Laurence i se arată brusc, de nicăieri, după o lungă absență, pentru a-i da de știre despre viitoarea sa transformare, aceasta inițial îl respinge. Ulterior, îi mărturisește că era de așteptat, că el mereu se îmbrăca ca o fetiță când era copil și că era sigură că ar fi ajuns gay. Prima zi ca femeie pentru Laurence coincide cu ziua de naștere a mamei sale. O surprinde la gară, dându-i cadou un set de pensule. Mai târziu, când se revede cu fiica ei, ajunge să dea de pământ și să distrugă televizorul soțului său.

Filmul este realizat cu o atenție și cu o meticulozitate aparte, Dolan punând accentul pe close-up-uri, evidențiind machiajul strident și/sau diversele expresii faciale ale personajelor si pe alternarea dintre slow-motion și o moțiune bruscă, foarte repezită în momentele în care este prezentă o melodie pe fundal. Acest stil își atinge apogeul în scena în care Fred își face apariția la Cinébal, cu melodia Fade to Grey de Visage pe fundal; și apoi, după ce se revăd peste mult timp, atunci când Laurence și Fred ajung, în sfârșit, în destinația lor de vis, l’Île au Noir, aflându-se în extaz, cu melodia A New Error de Moderat pe fundal.

Până la urmă, deși cei doi se tot despart și se reunesc pe parcursul acestui deceniu, fiecare alegându-și un drum aparte în viață, dragostea lor rămâne indestructibilă, iar cei doi mereu găsesc un prilej de a fi din nou împreună.

Pe tot parcursul filmului, atitudinea eroului, ulterior devenit eroină, nu se schimbă: rămâne mereu sigură pe sine, conștientă de ce simte și de ce vrea, având un curaj și o determinare fără limite. Rămâne Laurence anyways.

Mereu are două țeluri: acela de a o avea pe Fred și acela de a schimba atât cum sunt percepute în societate persoanele marginalizate, cât și cele care pretind a fi normale, cel din urmă fiind îndeplinit prin publicarea primului său roman.

(Pavel Dumitrescu)

Salvador Dali, Little Ashes

„Dry land, quiet land of immense night. Wind in the olive grove. Wind in the sierra. For Salvador Dali, of the olive-colored voice…”

Acestea sunt primele vorbe ale filmului ce m-a crescut.

„Little Ashes” prezintă, mai mult sau mai puțin ficțional, o parte din viața lui Salvador Dali, un geniu care mi-a obsedat o bună parte din adolescență. Un lucru mai puțin cunoscut despre faimosul artist ar fi că acesta a avut o sexualitate suficient de fluidă, având ca primă muză (înaintea rusoaicei Gala) un poet andaluz, pe numele său Federico Garcia Lorca. Filmul conturează o imagine complexă a relației dintre cei doi, focalizând pe zbuciumul lumii interioare a unui om în aparență încrezător, liber și fără limite; povestea prezintă drama unei iubiri cvasi-platonice, în procesul dezvoltării ei. Astfel, acţiunea este orientată către interiorul personajelor.

„Little Ashes” abordează numeroase teme cu care am rezonat. Filmul conţine statement-urile curajoase ale lui Dali când se îmbracă flamboaiant, ori când face travesti pentru a creiona tragedia încarcerării unui suflet ce nu-l poţi limita la etichetele unui gen. Acesta are şi cele mai incitante scene de dragoste nespusă, tânără, inocentă şi, paradoxal, erotică (apăsarea unui aproape-sărut poate fi mult mai erotică decât o oră de sex) între cei doi băieţi. Un alt subiect interesant este rebeliunea personajului principal demonstrată prin sfidarea fascismului şi sistemului hiper-conservator al acelor vremuri cu ajutorul artei sale.

La nivel personal, pentru mine, cel mai inspiraţional lucru din acest film a fost portretizarea unui geniu monstruos, căruia nu îi pare rău de nimic, care provoacă şi se răsteşte, care deţine o forţă interioară ce sfâşie tot şi pe oricine, care trăieşte aproape epicureic şi a cărui esenţă este superb capturată în următorul citat din film: „If I’m going to be anything more than average, if anyone’s going to remember me, then I need to go further in everything: in art, in life, in everything they think is real: morality, immorality, good, bad. I, we have to smash that to pieces, we have to go beyond that, we have to be brave. No limit.”

Acest film a fost primul cu tematică queer pe care l-am văzut, iar faptul că se află pe locul întâi în topul preferințelor mele are de-a face cu mai mulți factori: de la proiecția propriilor sentimente asupra poveştii în procesul de auto-descoperire din anii adolescenței mele, până la nevoia de a urmări şi, implicit, de a „simți”  erotismul ezoteric emanat de două personaje masculine, precum și senzualitatea tipic spaniolă inerentă acestui film.

(Dragoș Dimoftei)

The Killing of a Sacred Deer – Alegeri și mâini frumoase

de Luisa Balaban și Pavel Dumitrescu

The killing of a sacred deer este lungmetrajul în regia lui Yorgos Lanthimos, un film-paradigmă ce se inspiră din bazele unui mit antic grecesc (Iphigenia), transpus teatral de Euripide în tragedia Ifigenia la Aulis. Aceasta povestește cum, în ajunul războiului troian, la limanul Aulis, este adunată întreaga flotă a tuturor regatelor din Hellada, pregătită să strabată marea Egee pentru a ajunge în ținutul Troiadei, în Asia Mică; însă nici un vas nu poate înainta din cauza vântului ce bate foarte puternic în direcția opusă. Agamemnon, regele din ținutul Argos (sau Micene) află de la profetul Calhas că toate aceste vânturi persistă din vina lui, fiindcă, plecat la vânătoare, a ucis o căprioară sacră, foarte dragă zeiței Artemis. Așadar, zeița pădurii și a animalelor, l-a blestemat pe Agamemnon, oprind vânturile năpraznice numai dacă împăratul îi va plăti cu același preț: sacrificarea fiicei sale de vârstă fragedă, Ifigenia. Lanthimos transpune acestă poveste în stilu-i caracteristic, brutal, rece, cumva lipsit de emoție însă cu o puternică încărcătură spirituală și morală, asupra unei familii din secolul 21. Astfel, suntem părtași la drama unei familii întregi care riscă să moară dacă tatăl nu reușește să ia o decizie și să sacrifice unul dintre membrii acesteia.

Stilul regizoral greu de confundat al lui Yorgos Lanthimos aduce la suprafață o poveste morbidă cu accente religioase, desfășurând în fața privitorului o poveste complexă. Filmul debutează cu un ecran blanc peste care e suprapus o bucată din Jesus Christus schwebt am Kreuzel de Michel Corboz, un cânt coral sobru bisericesc. Este dezvăluită apoi imaginea unei operații pe cord deschis, ce ne oferă o primă imagine a importanței chirurgilor în lumea utopică ce urmează a fi redată.

Accentul este pus asupra lui Steven (Colin Farrell), tată și chirurg de renume, ce duce o viață aparent perfectă, atât el cât și familia sa, în întregime stabilă, lipsită de defecte. Cu ani în urmă acesta se ocupa de operația unui pacient ca oricare altul dar care dintr-o greșeală, în complicata sa chirurgie care ne este arătată la început, l-a omorât. De atunci, la fel ca tatăl unei asemănănătoare familii din filmul Force majeure – care este convins că și-a luat soția și copiii cu el să-i salveze în timpul unei bruște și rapide avalanșe neprevăzute, când, de fapt, a alergat de unul singur de la pericol, lăsând restul familiei să se salveze pe pielea sa – Steven trăiește în continuare pe deplin convins că nu a făcut nimic greșit, cum se cuvine atât în profesia sa, cât și în viața sa personală, niciodată cedând, asemenea regelui micenian. Însă, dacă felul superficial, ușor anxios, cu care vorbește cu oricine din jurul său ar fi prea subtil, atunci coloana sonoră, compusă din viori high-pitched ne transmite că ceva e în neregulă în viața și în mediul relativ perfecte ale sale. Identitatea acestuia începe să conteze în momentul în care Martin (Barry Keoghan), fiul omului mort pe masa de operație apare peste 3 ani  în viața lui Steven, care inițial nu pare că cere mai mult decât o imagine masculină în evoluția sa, Steven fiind singura sa legătură mai apropiată cu ideea existenței tatălui său. Acesta își minte colegii și soția în legatură cu Martin, ascuzând inițal adevărata sa legătură cu băiatul, care e bazată pe ani de vină reprimată.

Odată ce Martin ajunge să petrecă mai mult timp acasă la Steven, iar fiica sa se îndrăgostește de el, situația familiei se înrăutățește. Ceea ce până acum era aparent imaginea perfectă a unei familii complete, de succes și realizate, care trăiește în imaginea unei locuințe grandioase, se distruge sub una din influențele unei consecințe pe care Steven nu a vrut să și-o asume când ar fi trebuit.

Mi se pare foarte inteligent din partea lui Martin să aștepte 3 ani după accidentul de față. În acest fel, cu trecerea timpului, Steven a reușit să treacă cât de cât peste aceasta, dedicându-se cu meticulozitate și concentrare carierei și familiei sale. Acum, când totul îi merge perfect, Martin se decide să i se răzbune.

Martin dezvăluie progresiv faptul că amestecul său în familia lui nu e întâmplător, iar în scurt timp se va face dreptate. Treptat, mezinul, apoi fiica cea mare ajung să se îmbolnavească. În ciuda faptului că testele medicale nu recunosc nici o anomalie, cei doi copii pierd capacitatea de a merge și pofta de mâncare. Martin îi anunță că sunt doar 3 etape până la moartea lor, ultima fiind sângerarea ochilor, iar singura modalitate de prevenire a morții întregii familii este aceea ca Steven să aleagă unul dintre membrii acestia și să îl ucidă, în semn de sacrificiu închinat răposatului tată.

Povestea filmului evoluează continuu, plot-ul fiind plăcut-confuz și plin de simboluri de la început până la sfârșit. Steven întruchipează alături de familia sa idealul universal al familiei împlinite pe plan profesional, tronând peste domeniul medicinal. Sunt portretizați asemenea acestei imagini curate și impecabile, lucrând în spitale utopice, asemenea unor catedrale, cu coridoare largi și săli spațioase, cu remedii miraculoase și șanse de 100% vindecare. Însă odată ce povestea se aprofundeaza în istoria acestora, dezvăluie aceiași mizerie umană caracteristică existenței.

Încă din primele 15 minute Steven este prezentat asemenea unei persoane false, materialiste, discuția dintre el și unul dintre colegii săi în legătură cu ceasuri dezvăluind importanța imaginii exterioare pentru sine, și cum o „curea de metal e mult mai arătoasa decat una simplă de piele”. Faptul că alege sa îi cumpere acest ceas cu o curea de metal lui Martin, care ulterior schimbă cureaua cu una de piele, anticipează tipul de relație dintre cei doi și diferențele dintre interesele celor doi la un nivel mai profund.

De-a lungul filmului se face remarcată obsesia în legătură cu mâinile protagonistului, fiind adorate, sexualizate, lăudate, ridicate în slăvi pentru minunile pe care le realizează, utilizindu-se adjective precum white, beautiful, clean. Însă în opening shot vedem cum acesta își îndepărtează mănușile însângerate după o zi lungă de muncă, de unde putem extrage o paralelă referitoare la stilul său de viață, unde pentru cei din extrior imaginea lui este nepătată, însă el își cunoaște greșelile, pe care nu și le acceptă și preferă să le lase să putrezească.

Martin e o figură diferită, care nu pare că se încadrează în tiparele unui personaj obișnuit. Părând a avea puteri supranaturale, Martin reprezintă o reinterpretare o unei zeități precum Dumnezeu în creștinism, însă valorile și puterile sale sunt valabil comparabile cu oricare altă imagine capitală a religiilor universale. Astfel Martin este cel care îl pedepsește pe Steven pentru faptele sale neasumate. În ciuda legăturii dintre el și fiica chirugului, Kim, Martin nu o cruță de durerile răscumpărării imaginii tatalui sau, căci orice intervenție în planul său i-ar murdări etica, unul dintre puținele elemente care rămân neatinse de-a lungul poveștii. Scenele precum cea în care soția chirurgului, Anna (Nicole Kidman), săruta picioarele tânărului insistă asupra identității spirituale înalte a băiatului.

Relația dintre cei doi este rezumată cel mai bine în scena în care Martin îl mușcă pe Steven de mână și îi explică de ce nu l-ar ajuta cu nimic daca i-ar „mângâia” rănile, căci niciodată nu trebuie să atingi o rană deschisă. Însă răspunsul se află în faptul că Martin își face o rană asemănătoare, fără a arăta vreun semn de durere.

Pe parcursul filmului, deși Steven își reprimă constant vina și nu recunoaște niciodată ce a făcut, Anna și Kim, după ce reușesc să-l cunoască îndeaproape pe Martin, își dau seama foarte clar ce s-a întâmplat. Astfel, prin atitudinea sa rece, fără scrupule, dar totodată pe deplin onestă și rațională, și prin adevărata iubire reciprocă dintre el și Kim (neținând cont de tatăl ei, de ce are pregătit pentru acesta și de posibila moarte a ei însăși), fiica și soția ajung să-i adere lui, împotriva bărbatului din familie, cea dintâi rămânând la fel de îndrăgostită de el ca la început.

În momentele cruciale ale finalului îl găsim pe Steven distrugându-și întru totul ultima legătura sinceră care promitea idea unei familii ideale, fiul său, Bob, fiind victima sacrificiului său. În ciuda faptului că tânărul era singurul care încă avea încredere deplină în tatăl său și îi era alături, acesta este prețul pe care familia îl plătește pentru faptele chirurgului.

Lungmetrajul spune povestea unui om laș și trufaș, care se ascunde în spatele imaginii clădite prin succes și falsitate, însă care nu poate scăpa de consecințele spirituale ale faptelor sale. Viziunea lui Lanthimos este una fascinantă, construind pe baza unor simboluri aparent distanțate în înțeles și origine, o dramă horror a secolului curent, ce tratează teme ordinare într-o manieră curajoasă, îmbinând spiritualul și supranaturalul într-un mod firesc cu știința, reușind să construiască un univers credibil și hipnotizant.

Super Shorts: La Partita Lenta

de Diana Mărculescu

La partita lenta e un exerciţiu vizual neobişnuit pentru Paolo Sorrentino, pe care suntem obişnuiţi să-l vedem capturând frumuseţea în forme mai „curate”, ca arhitectura, muzica sau demnitatea bătrâneţii. În acest scurtmetraj alb-negru, regizorul demonstrează că acelaşi tip de graţie poate fi găsit şi în lumea rugby-ului, în ciuda brutalităţii şi a noroiului.

Deşi dialogul lipseşte, ritmul îşi anunţă prezenţa prin zgomotele de fundal şi camera care aleargă în jurul personajelor, lacomă după cât mai multe unghiuri. Şi oricât de laborioasă ar fi munca din spatele acestor imagini, nu îţi dau senzaţia de artificialitate. Dimpotrivă, ritmul e organic şi nu mai are nevoie de alte elemente pentru a desăvârşi limbajul filmului.

E de remarcat cum regizorul reuşeşte să construiască personaje cu gravitate în doar 10 minute. Imaginile-cheie (de exemplu, bătrâna care mimează un sărut în timp ce expiră fum, sau fiul care îi masează piciorul tatălui înainte de meci) scot personajele din stereotipurile lor aparente, oferindu-le particularităţi stranii.

Mie nu mi-a plăcut niciodată să mă uit la sporturi, aşa că nu o să încerc să vă vând scurtmetrajul vorbind despre rugby. Dar pot să vă spun de cât de frumos sunt portretizate legăturile familiale, care înfloresc şi mai mult sub vraja lentă a meciului.

Super Shorts: The Candidate

de Ștefania Butnaru

Ți-ai dorit vreodată ca cineva să moară? Nu un gând care doar a fulgerat prin mintea ta, ci o năzuință aproape dureroasă. Dacă da, oare ar fi de ajuns ca persoana în cauză să-ți cunoască setea morbidă ca să moară? Nu? Dar dacă i-ar dori o sută de oameni care și-ar contempla zilnic acest gând?

Întrebări care par chiar relevante în contextul junglei în culori reci a unei corporații. Frustrări adunate una peste alta: absența perpetuă a aprecierii, ignoranța cu care te tratează șeful și chelia ta prematură. Desigur, toate aceste trebuie să-și găsească o țintă concretă – colegul incompetent care primește laude nemeritate. Cel puțin îi poți aplica o tortură publică refuzând să îl ajuți la pornirea proiectorului și savurându-i fiecare picătură de sudoare. Toată tensiunea asta e cu noi din prima secundă a filmului, abil întreținută de stilul alert și acid de a expune al personajului-narator.

Rutina apăsătoare și densă e întreruptă de un umil domn la sacou, care îi cere personajului nostru doar 10 minute (căci la 6 fix toată clădirea se năpustește asupra liftului). De ajuns cât să îi schimbe toate planurile.

The End of The Fucking World – Adolescenți on the run pe muzică underground

de Luisa Balaban și Teodora Mistodie

O serie scurtă despre Alyssa și James, doi adolescenți – un serial-surpriză lansat de Netflix coordonat de doi regizori englezi, The End of The Fucking World e narațiunea complexă, stilizată și modernă pe care o cauți, cu un aer foarte fresh și un outlook al anilor ’90 în același timp.

Ca sentiment general, TEOTFW amintește de Submarine (ca paletă cromatică și la felul în care sunt introduse personajele) și de filmele lui Lynch de la începutul anilor ‘90– aș zice Wild at Heart pentru acțiune, chiar și Twin Peaks pentru modul în care se folosește de muzică.

Un serial scurt, un sezon cu 8 episoade a câte 20 de minute, TEOTFW aduce pe marele ecrane povestea a doi adolescenți ce plonjează în necunoscut odată ce fug împreună de acasă.

Luisa: James este un personaj bine construit, care ilustrează un sociopat aparte cu tendințe maniaco-criminale la doar cei 17 ani ai săi. Un introvertit elevat, cu traume familiale grave și adânci, debutează în primul episod al seriei, oferindu-ne un scurt backstory al comportamentului său nevrotic, din care aflăm parțial de ce e un băiat tăcut cu o colecție numeroasă și bine clasificată de vietăți pe care le-a ucis. De la plante, la rozătoare și pisici, James planifică acum să treacă la următorul nivel și caută un „voluntar” uman pentru pasiunea sa morbidă.

Facem apoi cunoștință cu Alyssa, o fire extrovertită, agitată și chiar în pragul disperării, un personaj susținut bine de jocul lui Jessica Barden, al cărei comportament este de asemenea în strânsă legătură cu situația ei familială, făcându-se prezente încă de la început some daddy-issues. Venind dintr-o familie dezbinată, trâind alături de mamă și noul partener al acesteia, Alyssa se vede scoasă din planurile familiale odată cu venirea pe lume a celor doi frați gemeni. Limitați de orașul mic în care se află, datorită caracterului vulcanic al fetei cât și a interesului ascuns a lui James, cei doi ajung să se apropie și pleacă în ceea ce va fi una dintre cele mai grandioase aventuri ale vieții lor.

În timp ce James plănuiește să ucidă pentru prima oară o persoană, fixându-și ținta pe Alyssa, aceasta din urmă pleacă în căutarea tatălui său din dorința de a-și lua de la capăt viața. Călătoria lor ia turnuri neașteptate, cei doi luând parte la jafuri, încăierări, confruntări, crime, însa cel mai evident își lasă efectul asupra lor evoluția forțată prin care trec, transformându-se din copiii răzgâiați ai primului episod, în tineri lucizi.

Teodora: Alyssa și James ajung să fugă de oamenii care sunt în poziții de putere în viețile lor pentru că își dau seama de toxicitatea acestora. În deschiderea serialului, primul lucru pe care îl aflăm despre James este că se consideră psihopat (o mișcare destul de riscantă cu care să pornești, dată fiind stigmatizarea problemelor mentale în rândul tinerilor, dar mă bucur mult că toate piesele se potrivesc perfect la final) și pentru a-și susține ideea, ne oferă micul backstory – însă ceea ce nu știm încă este că în spatele lipsei de emoție a lui James se află o traumă din copilărie: mama lui, care suferea de depresie, s-a sinucis chiar în fața lui, plonjând cu mașina în lac.

Tatăl lui James, deși este bine intenționat, e atât de clueless încât nu are idee prin ce trece fiul lui și nu pare în stare să îi dea vreun sfat util. Este o lipsă totală de comunicare, care nu face decât să amplifice tendința sa de a respinge lumea și a se izola în sine.

Alyssa a pierdut și ea un părinte, în momentul în care tatăl ei a părăsit familia. Iar mama Alyssei, Gwen, pare că se chinuie atât de mult să își repare greșeala cu prima căsnicie încât, prin Tony și gemenii pe care îi are cu acesta, creează aparența unui portret al familiei ideale în care Alyssa nu mai are loc (și cred că Gwen suferă de avoidant personality disorder, dar rămâne de dezbătut).

La asta se adaugă faptul că tatăl vitreg, Tony, are comportamentul unui prădător sexual, încearcă să o manipuleze pe mama ei constant și să o excludă pe Alyssa din familie (ne dăm seama de acest aspect din lipsa Alyssei în pozele de familie sau când lui Gwen i se interzice să ia legătura cu fiica ei).

Personajele care la prima vedere le vin în ajutor celor doi adolescenți, se dovedesc a fi adevărații criminali – Leslie, tatăl Alyssei, este de fapt un dealer de droguri, cu principii morale discutabile, care nu își asumă responsabilitate nici pentru fiica lui, nici pentru celălalt copil pe care l-a abandonat, și care sună la poliție și îi denunță pe cei doi în speranța că va primi o recompensă. Tipul care se oferă să îi ia cu mașina are ca hobby luptele pentru câini și ulterior încearcă să îl agreseze sexual pe James în baie. Scriitorul Clive Koch, în a cărui casă intră cei doi, este de fapt un violator/criminal în serie care ține într-un sertar poze și înregistrări cu victimele lui și încearcă să o atace și pe Alyssa. Ca să nu mai spun că mama lui află toate astea și, în loc să raporteze poliției, primul lucru pe care îl face e să distrugă evidența.

Provenind amândoi din familii disfuncționale, Alyssa și James sunt nevoiți să se adapteze și să se maturizeze rapid. Toate experiențele și traumele din trecut îi fac să caute constant sentimentul de acasă, de iubire; asta îi determină să intre în casa lui Koch și să se comporte ca o familie normală – mănâncă împreună, beau din cabinetul cu alcool, pun muzică și dansează cu ochii închiși, bucurându-se de fiecare moment.

James și Alyssa ajung să preia unul de la celălalt atribute, ei practic se vindecă unul prin celălalt – James învață cum să se descurce cu propriile emoții și se deschide în fața ei, ea reușește să treacă peste nevoia de a fi validată de o figură paternă. De exemplu, momentul ala când James nu poate să omoare cățelul peste care Leslie a dat cu mașina, iar Alyssa îl acoperă cu jacheta pe care o avea de la tatăl ei. În final, James nu mai e monstrul de sub pat care așteaptă momentul potrivit pentru a o ucide, ci devine protectorul Alyssei (așa cum ea fusese până atunci), gata de sacrificiu.

Luisa: Violent și foarte tandru simultan, serialul aduce o poveste credibilă și palpabilă la suprafață, cu o imortalizare pe cât de precisă pe atât de amuzantă a realității. Departe de a fi un clișeu din zona teen-drama, seria este una dintre puținele ecranizări ce tratează just subiectul și formează o imagine plauzibilă, tridimensională și completă. Drama aduce aminte de un cuplu tip Bonnie&Clyde în varianta adolescentină, storyline-ul fiind catchy, cu urme de umor negru reușit. Jucând într-un zvac continuu, Barden cât și Lawther trec natural de la scene pasibile la scene zbuciumate, dezvăluind larg caracterele personajelor pe care le poartă.

Per total, seria vorbește despre povestea bizară de iubire a celor doi tineri, care avansează treptat și care  demonstrează importanța conexiunilor umane în evoluția indivizilor, cei doi reprezentând în același timp și un sprijin pentru celălalt, asemenea unor piese de puzzle care se completează reciproc. Niște piese de puzzle ascuțite și diforme, însă care în final ilustrează o imagine clara și puternică a ceea ce înseamnă să fii adolescent în circumstanțe problematice.

Teodora: Într-adevăr, primul lucru care mi-a venit în minte când m-am gândit la similarități a fost Bonnie&Clyde, în versiunea lui Arthur Penn din 1967. În stil similar, și protagoniștii noștri jefuiesc benzinării, fură mașini, petrec nopți în case abandonate, ajung să fie trădați de oamenii cu care locuiesc și prinși într-o ambuscadă a poliției. Sigur, versiunea din film a celor doi inamici publici ai anilor ’30 este mult romantizată, aproape transformată în mit, dar asta pentru a prinde la public și a transmite un mesaj. Ce se întâmplă cu Alyssa și James este că ei devin exponenți ai generației noastre și ajung să simbolizeze nu neapărat împotrivirea față de sistem, cât distanțarea de figurile autoritare din viața lor și încercarea de a se descoperi pe sine. Cred că serialul are potențialul de a fi la fel de iconic pentru generația noastră cum a fost Bonnie&Clyde pentru anii ’60-‘70.

TEOTFW reușește să ne ofere doza ideală de trecut și prezent. Sunt abordate teme moderne, care nu se rezuma doar la a ne arăta cum se comportă tinerii din ziua de azi.

Serialul e plin de comentarii sociale relevante de care publicul chiar are nevoie, iar majoritatea ajung pe ecran prin intermediul Alyssei: când tatăl lui James spune că avea impresia că fiul lui e gay doar pentru că nu vorbește cu el despre fete, ea îi răspunde

Maybe I’m gay. Maybe he’s asexual. We’re dealing with a really broad spectrum these days.

Sau când Alyssa îl aduce în casă pe Topher cu intenția de a-l face gelos pe James, dar se răzgîndește și conversația decurge în felul următor:

– Sorry, I changed my mind, I’m not into this.

– You’re kidding. It’s not fair, please, Alyssa, I think you’re amazing!

–Well then respect me changing my mind and fuck off, please.

Și tot prin ea se aduce în discuție problema how homeless women deal with periods. Foarte importantă este și apariția celor doi detectivi, ambele femei queer (dintre care una de culoare), nefiind supuse stereotipurilor.

În mod complementar, se face reconstrucția unei ere pierdute prin intermediul cadrului exterior. Casele au un design retro, la fel și hainele personajelor. Protagoniștii renunță la telefoanele mobile în primele episoade și tehnologia modernă devine aproape irelevantă în fața pozelor polaroid și vinilurilor. Un rol crucial în conturarea nostalgiei e alegerea sondtrack-ului, care conține aproape exclusiv muzica underground a anilor ’50, ’60, ’70 (cum ar fi Hank Williams, Brenda Lee, Fleetwood Mac, Françoise Hardy).

Poate toate elementele retro care îmbogățesc estetica serialului au un rol mai profund și îmi place să cred că este acela de a ne arăta că revolta tinerilor nu este deloc un subiect nou, că întotdeauna au existat adolescenți pe care societatea i-a marginalizat pe nedrept și care s-au împotrivit celor ce îi controlează.

Super Shorts: The Monolith

de Luisa Balaban

The Monolith este un documentar care o surprinde pe Gwyneth Leech și schimbările infiltrate în viața ei artistică odată cu construirea unui zgârie-nor care îi fură priveliștea panoramică de la etajul al 13-lea, de deaspura Manhattan-ului.

Scurtmetrajul prezintă povestea artistei plastice care se vede limitată odată ce elementul ce o inspiră zi de zi dispare: priveliștea de pe geam. În limitele New York-ului gălăgios, murdar și agitat, de care e aproape dezgustată, Gwyneth se retrage zilnic în sanctuarul ei – studioul. Astfel, ani la rând, își dezvoltă colecția de lucrări “furând” din peisajele înconjuratoare. Priveliștea de milioane o inspiră, fiind ever-changing de la o zi la alta, părând că exteriorul monstruos, conturat de sky-scrapers de zeci de metri se cufundă în orizont și că razele de lumină se frâng în sute de cristale care sclipesc în geamurile clădirilor corporatiste, ea aflându-se în locul perfect pentru a surprinde toate aceste momente. Într-o zi, coborându-și privirea, observă cum sunt puse bazele unei noi clădiri, și preconizează ca va astupa fix locul său aerian liber, peste care simțea că își pusese parafa de-a lungul anilor. Astfel se declanșează o revoltă interioară, care duce la o disperare tăcuta și un mare semn de întrebare în legătură cu viitorul ei artistic.

Corelând tragediile din viața ei cu mamutul de beton care atârnă acum în fața ferestrelor largi, Gwyneth se resemnează și acceptă clădirea, asemenea modului în care accepți moartea unui membru drag al familiei. Trecând peste o perioadă neagră și bulversantă, înțelege că doar acceptându-și destinul de a trăi cu priveliștea unui zgârie-nor oranj în față, își poate păstra sanctuarul.

Documentarul este bine structurat, captivant și cumva bitter-sweet, oferind o mică introducere în ceea ce însemnă să trăiești ca artist, cum viața te poate descuraja într-o secundă și cum totuși te poate pune pe picioare imediat.

Gwyneth Leech pe instagram și pe site-ul oficial.

Lady Bird – atenția vine din iubire

de Teodora Mistodie

Ce m-a surprins plăcut este faptul că filmul evocă o imagine a adolescenței mult mai naturală decât filmele cu care am fost obișnuiți până acum. În debutul ei regizoral, Greta Gerwig împrumută clișeele unui film de coming-of-age, dar nu se rezumă la ele, ci adaugă fiecăruia strat peste strat într-un mod armonios. Personajelor tradițional unidimensionale le permite să evolueze în ceva tangibil: protagonista (Saoirse Ronan) nu are întotdeauna un statut privilegiat și, deși are înclinații artistice, nu excelează în vreun domeniu anume (prietena ei cea mai bună, side-kick-ul, este lăudată la o materie pe care Lady Bird aproape o pică, și tot ea obține rolurile mari în piesele de teatru din liceu); Lady Bird recurge la acțiuni și replici care fac din ea un posibil anti-erou (cum ar fi atunci când intră în sală și fură dosarul profesorului de mate, ca mai apoi să falsifice o notă); mama ei nu este întotdeauna genul de persoană care să îi spună că totul va fi bine, ci aplică un fel de tough-love, combinat cu o critică constantă (constructivă sau nu, rămâne de văzut la final); femeia care conduce liceul catolic nu le sancționează pe fete, după ce Lady Bird și Jenna îi decorează mașina, ba chiar râde pe seama glumei; până și Jenna, the queen bee, se dovedește a fi o prietenă destul de bună, care apreciază sinceritatea mai mult decât starea materială.

Centrală în film, pe lângă lupta clasei de mijloc pentru o viață decentă, este nevoia de a-ți depăși condiția, de a fi cea mai bună versiune a ta (fie că prin asta înțelegi bani, o casă impunătoare sau să trăiești în New York alături de ceilalți artiști), iar Lady Bird nu se lasă mai prejos. Sunt de admirat determinarea și sacrificiile pe care e dispusă să le facă pentru a obține ceva la care visează, chiar și atunci când viitorul e incert.

Cum dintr-un film de coming-of-age rareori lipsesc partea de dragoste și sexualitate, temele astea sunt importante în film pentru maturizarea protagonistei – de la puppy love la unspecial sex, întâi prin Danny (Lucas Hedges), apoi prin Kyle (Timothée Chalamet). Și e important, chiar empowering, că vorbește cu lejeritate despre asta, că ea decide de fiecare dată dacă vrea să fie atinsă sau când și unde să facă sex.

La capitolul dragoste includem și prietenia dintre Lady Bird și Julie (Beanie Feldstein), care deși are de îndurat unele momente grele, supraviețuiește până la capăt și rămâne la fel de dulce și inocentă. Sau relația cu tatăl ei, care o iubește atât de mult încât îi ascunde planurile pentru facultate de restul familiei.

Dinamica dintre Lady Bird și mama ei are la bază tot dragostea, deși Marion McPherson (interpretată de Laurie Metcalf) fură aproape fiecare scenă cu replicile ei tăioase și directe. În plus, nu se dă înapoi de la a-i spune propriului copil că este nerecunoscător.

“You give me a number for how much it cost to raise me, and I’m going to get older and make a lot of money and write you a check for what I owe you so that I never have to speak to you again. / I highly doubt that you will be able to get a job good enough to do that.”

Sau că nu este în stare să intre la o facultate bună.

You couldn’t get into those schools anyway. You can’t even pass your driver’s test. The way you work, the way you don’t work, you’re not even worth state tuition, Christine.”

Un moment mic, dar care mie mi-a câștigat inima, e când ele se ceartă în magazin și apoi Marion scoate o rochie de pe raft and they both go “Oh it’s perfect! Don’t you love it? I love it!”. E evident că Marion se poartă așa pentru că știe că și Christine are așteptări mari de la propria persoană și vrea să o ambiționeze să își găsească un echilibru în viață, să fie mulțumită de ea însăși. Când Danny îi spune că mama ei e înfricoșătoare, ea îi ia apărarea.

“Your mom is crazy. I’m scared of her. /  She’s not crazy, she’s just… she has a big heart. She’s very warm.”

Lăsând deoparte schimbul agresiv de replici, mama și fiica sunt mai asemănătoare decât ar vrea să recunoască, lucru vizibil în personalitățile lor puternice, în cele două cadre semnificative (cel din început cu ele dormind împreună și cel în care se face paralela cu fiecare conducând prin Sacramento) și în scenele dinspre final, când niciuna nu reușește să găsească cuvintele potrivite față în față. Relația dintre ele e oarecum similară cu atitudinea fetei față de oraș. Lady Bird critică Sacramento la fel cum Marion aruncă vehement cuvinte spre fiica ei din suferința de a vedea că cineva pe care iubești nu își atinge potențialul. Și pentru că atenția vine din iubire.

Cred că Lady Bird, pe lângă faptul că e un film sensibil, sincer și visually pleasing, are puterea de a trezi în public un dor de casă, o nostalgie pentru simplitatea de la începutul vieților noastre. Poate la asta contribuie și soundtrack-ul specific 2002 (posibil să fi auzit de cum a obținut regizoarea dreptul de a integra în film “Cry Me a River” a lui Justin Timberlake sau “Hand in My Pocket” de la Alanis Morissette).

Lady Bird | Triumph Featurette  

Super shorts: Volume

de Luisa Balaban

Volume (d. Mahalia Belo) este despre adevăr și toate fețele acestuia, ascunse de cele mai multe ori în amintiri, în conversații trecute și în lucruri pe care nu ai vrea să le auzi.

Georgina este o tânără extrovertită, un fel de Mean Girl salbăticită însă ținută în frâu de ai săi, care pare a avea tot ce își dorește. Odată cu dispariția acesteia, fațada de familie perfectă începe să ruginească, iar Sam,  care muncește frecvent pentru familia fetei, începe să pună cap la cap amintirile pe care a încercat să le șteargă din memeorie.

Sam este un tânăr cu deficiențe de auz, care s-a atașat irevocabil de Georgina, însă nu numai asta îl leagă de ea. Odată ce amintirile lui Sam se întorc, realizează că familia lui pare a fi mult mai implicată decât s-ar crede în cazul dispariției tinerei. Chiar și așa, e conștient că în fața lor nu poate spune nimic, și tot ce îi mai rămâne este gândul că poate totuși Georgina a fugit de acasă și acum se află undeva departe, poate pe o plajă, și nu ucisă de un joc sexual al tatălui său.

Departe de a fi a love&drama kind of deal, scurtmetrajul lucrează asupra ideei de adevăr și a influențelor pe care acesta le are asupra individului și cum distruge or menține intacte destine doar prin absența sa.

Scurtmertajul iese în evidență prin utilizarea precisă a cadrelor, portretizarea amplă a personajelor, stabilindu-le rolul încă din primele minute. Elementul special al filmului este reprezentat de modalitatea în care directorul se joacă cu „slăbiciunea” lui Sam, întregul scurtmetraj fiind prezentat din punct de vedere auditiv doar din perspectiva sa. Astfel privitorul poate înțelege mai bine implicarea protagonistului în cadrul acțiunii; putem auzi ce înseamna pentru el lumea din jur înainte și după dispariția Georginei.

Nominalizat la Sundance 2013, scurtmetrajul este engaging și te face să îți pui întrebări despre modul în care natura umană reacționează la traume și dacă adevărul e întodeauna soluția pentru acestea.