SUPER x muzică: Tatiana Ştefan

Tatiana e în clasa a11-a la Colegiul Naţional Bilingv “George Coşbuc” din Bucureşti. A făcut parte dintr-o trupă de rock, iar, de ceva timp, şi-a început cariera solo. Astăzi, i-am pus câteva întrebări pentru a afla cum este viaţa de cântăreţ adolescent, cu suişuri şi coborâşuri.

 

 1.De cât timp cânți?

Cânt de la 8 ani, la 8 ani am avut prima dată curajul să merg la o oră de canto.

 

 2. Am văzut că, încă de mică, ai încercat mai multe activități. Cum ai știut că muzica este cea care te definește cel mai bine?

Nu ştiu dacă muzica mă defineşte cel mai bine, mi-a plăcut întotdeauna să fac câte puţin din orice, îmi suna foarte bine chestia asta când eram mică, să fiu un “artist complet” , însemnând pentru mine să pot să aplic tehnici dintr-un domeniu artistic în altul, iar pe scenă să fac tot momentul artistic mult mai interesant şi dinamic.

 

 cover Years&Years- Meteorite aici

 

   3.  Ai participat vreodată la un concurs de muzică? Dacă da, în ce fel crezi că te-a ajutat să te dezvolți?

Am participat la câteva, da, sunt experiențe fun, iar eu sunt destul de competitivă, deci îmi place sentimentul de concurs, însă nu recomand concursurile televizate până la vreo 15 ani, mie personal mi-au făcut rău.

 

4. Ai încercat vreodată să îți compui singură muzica? Cum a ieșit?

Daaa, în ultima perioadă cel puţin am compus o grămadă. Sau, în orice caz, mult mai mult decât acum un an când ştiam că sunt capabilă să compun muzică şi totuși nu reușeam să mă exprim, să fie autentic, să mă reprezinte. Acum e din ce în ce mai bine, e vorba de timp si experiențe de viaţă acumulate, în primul rând. Cu timpul, ajungi să ai ceva de spus; la un moment dat, pur şi simplu iese din tine. 🙂

 

 cover Queen- Love of my life aici

 

     5. Când ți-ai descoperit pasiunea pentru scenă și pentru muzică?

Pentru scenă, destul de devreme, pe la 4 ani deja aveam o groază de spectacole de dans şi concursuri şi tot aşa până pe la 8 ani, când am descoperit şi muzica. E un sentiment care te împlineşte, e un schimb de energie foarte special, de aceea îmi place mult să fiu pe scenă, oricât de multe emoții aș avea înainte, ştiu sigur că după mă voi simţi foarte încărcată de energie frumoasă.

 

 6. Multă lume crede că e ușor să te urci pe o scenă și să cânți. Cât de multă pregătire este necesară pentru a performa?

E nevoie de multă pregătire mentală dacă îţi doreşti ca momentul tău să fie unul matur, şi prin matur mă refer asumat; fiecare cuvânt pe care îl spui înainte şi după ce cânţi, fiecare notă pe care o cânţi trebuie să fie parte din tine şi, în acelaşi timp, un cadou pe care îl oferi publicului. E nevoie de foarte multă pregătire mentală pentru aşa ceva. Cântăreţi buni sunt peste tot, dar artişti care stăpânesc fiecare secundă şi care se descurcă în orice situație sunt puțini, prea puțini.

 

  cover Arctic Monkeys- I wanna be yours aici

 

 7. Care crezi că sunt cele mai importante calități pe care trebuie să le aibă un artist?

E important să fii conştient de sentimentele tale şi vulnerabil; extrem de pasionat de ceea ce faci şi totuşi răbdător cu procesul tău de creștere din punct de vedere artistic. Şi disciplinat, desigur. discipline+creativity= the key to being a succesful artist in my opinion.

 

8.  Cât de greu îi este unui artist să se afirme în România?

Cam cât de greu este peste tot. E greu, fiindcă ține foarte mult de planul personal al artistului. Şi partea cea mai importantă e să te gaseşti pe tine înainte să vrei să arăți tuturor cine ești, altfel vei fi un artist care se afişează ca un fel de ciorbiţă din stilurile şi emoţiile trăite de alții. După părerea mea, dacă vrei să te afirmi, go find yourself, and then show yourself.

 

cover Tones and I- Dance Monkey aici

 

9. Cum îți stăpânești emoțiile pe care le ai înainte de a urca pe scenă?

Mă retrag. Nu interacţionez cu oameni mai deloc înainte să intru pe scenă, îmi păstrez energia mea proprie şi încerc cât de mult pot să nu preiau din a altora. E foarte foarte important pentru mine să fiu undeva în spatele scenei, singură, să ignor orice există în jurul meu pentru măcar 20 de minute înainte de concert.

 

10. Ce sfaturi ai pentru tinerii cântăreți care încă nu s-au afirmat în vreun fel?

Exact cum am spus şi mai devreme, să se cunoască. Să întrebe, să nu le fie frică să ceară feedback şi sfaturi celor pe care îi apreciază. Şi să nu facă meseria asta cu scopul să se afirme. E o meserie de suflet, înainte de orice. Când ajunge să fie pătată de toate idealurile astea de faimă şi succes şi whatever, nu mai e sinceră şi autentică. Fiţi voi. În artă, nu există ciudat sau, cum ne place nouă să spunem, “cringe”. Iar când credeţi că sunteţi pregătiţi, puneţi totul pe tavă. Cineva o să vă audă, cineva o să vă vadă şi o să vă placă pentru exact ceea ce sunteţi voi ca oameni, iar apoi ca artişti.

 

instagramul Tatianei: @tatianastefann

 

 

 

SUPER x fotografie: Maria Moraru

Maria e în clasa a11-a la Colegiul Naţional Bilingv “George Coşbuc”. Chiar dacă urmează profilul real, ea e pasionată de artă, în special de fotografie. A urmat, în toamna anului 2018, nişte cursuri de fotografie pe film, unde nu numai că şi-a aprofundat pasiunea, dar a învăţat şi să îşi developeze şi să îşi scaneze propriile role.

 

 

 

 

 

 

 

 

      1. Cum ai evoluat şi cum îţi perfecţionezi cunoştinţele fotografice?

Când vine vorba despre fotografia pe film, mereu mi-am găsit inspiraţia online, prin persoane pe care le mai urmăresc, mai ales pe Instagram. Aşa mi-am dezvoltat cunoştinţele despre felurile de camere pe film, cum să le manipulezi astfel încât să-ţi iasă mai multe efecte. Oh, dar să nu mai menţionez toate “cercetările” pe care le-am făcut ca să înţeleg, în primul rând, cum funcţionează o cameră SLR şi ce efecte şmechere poţi obţine cu tipul ăsta de camere şi, în al doilea rând, ca să reuşesc să aleg una potrivită pentru mine. Cu ajutorul ei, un Canon T70, mi-am perfecţionat abilităţile şi, aşa, a devenit una dintre cele mai importante obiecte din bagajul meu, wherever I go. Vai, ce jale e dacă rămân fără film în vacanţă sau GOD FORBID să o uit acasă!

 

 

 

 

 

 

 

 

     2. Cum te ajută fotografia să te conectezi cu persoanele din jurul tău?

Mi s-a întâmplat de multe ori să înfloresc discuţii cu alţii despre fotografie, dar totuşi cel mai nostim lucru mi se pare momentul în care îi faci poză cuiva, întâmplător neştiutor de fotografia pe film şi, imediat după aceea, te întreabă : ”OMG pot să o văd?”. Sigur nu sunt singura căreia i se întâmplă aşa ceva. Râsetele, de obicei, duc la o explicaţie, de fapt o povestire, despre fotografia pe film. Feedback-ul este mereu ceva ce gravitează în jurul frazei “Aaaa, poze d-alea vechi, ce cool!”. Mereu sper că i-am făcut destul de curioşi, pentru că, odată ce te apuci, e pur şi simplu captivant.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

     3. Ce părere ai despre concursurile de fotografie? Participi sau ai participat la rândul tău la astfel de concursuri?

Ei bine, când vine vorba de concursuri de fotografie, nu am participat la niciunul încă. Cu toate că tot ce fac eu cu fotografia pe film e doar un hobby de care nu mă ţin constant, mi-ar plăcea să am ocazia să o folosesc şi în alt scop, adică să ajung să printez poze făcute de mine şi, poate-poate, cine ştie, să le expun undeva?

 

 

     4. Când te-ai apucat de fotografiat? Ce îți place să fotografiezi?

M-am apucat de fotografie undeva prin martie 2018. Yes, I am a newbie. Atunci mi-am cumpărat prima mea cameră, pe care, din păcate, am dat mult prea mulţi bani, dar hei, eram neştiutoare, însă destul de curioasă şi dedicată să încep prima mea rolă de film! Cel mai mult îmi place să fotografiez oameni, mai ales portrete,  sau orice ipostază în care am un subiect în prim-plan. Cu săpuniera aia mică Pentax (prima mea cameră), nu aveam cum să manevrez focus-ul sau cine ştie ce alte nebunii, de aia m-am pus pe “învăţat” şi mi-am luat un SLR, pentru mult mai puţini bani ;), cu ajutorul căruia acum pot să controlez tot şi cu care am mult mai multe posibilităţi.

 

 

     5. Crezi că are mai multă importanţă aparatura cu care fotografiezi sau viziunea ta artistică? De ce?

Ţin să cred că cel mai mult contează ce fotografiezi, nu cu ce fotografiezi. Adică da, o cameră bună cu foarte multe opţiuni te poate ajuta să obţii exact ce îţi doreşti şi anticipezi, dar dacă i-ai da o săpunieră unui fotograf renumit, sigur ar ieşi nişte rezultate nu departe de viziunea lui artistică. Când eşti talentat şi, mai ales, devotat, găseşti orice modalitate de a-ţi manifesta abilităţile şi viziunea, chiar dacă ai avea la dispoziţie doar un aparat Fujifilm de unică folosinţă!

 

 

    6. Preferi să îţi developezi singură pozele sau să îţi laşi rolele pe mâna unor profesionişti?Ai recomanda cursuri de developat?

Mereu îmi las rolele în mâna unui profesionist, doar că, în ultimul timp, am avut gândul să îmi cumpăr un scanner, cu care să experimentez şi să le dau pozelor un aspect diferit şi personal, având full control. Poate aşa ies şi eu mai ieftin şi plătesc doar developarea ;). Oricum, niciodată nu o să uit cursurile unde am învăţat să developez un film singură, cu ajutorul echipei isopatrusute! Ei m-au învăţat nu numai pe mine, dar pe mulţi alţi prieteni şi amici absolut tot ce trebuie să ştii despre fotografia pe film, cum să printezi la lumină roşie şi o tonă de alte chestii la care nu prea ai ocazia să participi de obicei. Pot spune că ei au înzestrat dorinţa asta arzătoare în noi să vrem să ştim mai multe despre tot. La cât mai multe role terminate!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

     7. Ce simți atunci când apeși pe ‘trăgaci’? Te gândești vreodată că ceea ce fotografiezi va arăta diferit odată ce developezi rola de film? Ce te face hobby-ul să simți în general?

Înainte să apăs pe “trăgaci”, mereu mă asigur că totul va fi în regulă odată ce developez, de aceea îmi ia vreo câteva zeci de secunde să mă asigur că este “the perfect shot”. Aş zice că sentimentul pe care îl am în momentul în care aud sunetul shutter-ului este entuziasmul şi sentimentul ăla de neaşteptare, acompaniat de dorinţa de a vedea poza cât mai curând posibil! Câteodată mai experimentez şi încerc să obţin diferite aspecte, precum să iasă mai blurat, estompat, sharp, sau să observ o mulţime mişcându-se, prelungind momentul de expunere. De multe ori, se întâmplă să am surprize când primesc pozele developate, dar de obicei sunt plăcute şi interesante. Sunt nişte “accidente” care dau o notă specială pozelor. Un exemplu ar fi efectul de “flare”. Are loc atunci când fratele tău mai mic deschide camera cu un film neterminat în el! Don’t try this at home, tho! În general, hobby-ul ăsta mă face să fiu atentă la toate detaliile, să analizez în profunzime peisajul/subiectul pe care vreau să îl captez şi mai ales să învăţ să preţuiesc fiecare cadru.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

       8. Care e fotografia ta preferată? Din cele făcute de tine, bineînțeles. Care e povestea ei?

Am multe fotografii pe care pur şi simplu le ador, dar după un proces de eliminare, cred că poza asta a câştigat.  Face parte dintr-o rolă care m-a dat peste cap, plină de cadre superbe. Un Kodak Gold 200. Cu toate că e dublu ca pret faţă de ce film folosesc de obicei, merită din plin. Era prima dată când mi s-a întâmplat să am o rolă cu foarte puţine cadre blurate sau nereuşite. În momentul de faţă eram în Cărtureşti, cu nişte rude de-ale mele din Moscova. Le făceam un tur şi încercam să le arăt cele mai frumoase locuri din Bucureşti. La poza asta în particular mi-a plăcut faptul că am reuşit să focusez perfect pe vinilurile din prim plan, estompându-se încet încet pe măsură ce se îndepărtează. Oh, şi lumina aia caldă din Cărtureşti, care pe peliculă s-a încălzit şi mai tare, a transformat culoarea aia galben-verzuie într-una dominantă.

 

 

     9. Cum ai hotărât să te apuci de fotografie analog? Ce părere ai despre cum s-a popularizat fotografia pe film în ultimul timp?

Ceea ce mi-a stârnit curiozitatea despre fotografia pe film au fost nişte poze cu aspect “vechi”, pe care le-am văzut online, de exemplu şedinţele foto Gucci sau aşa. Tot căutam cum reuşesc fotografii aceia să obţină aspectul ăla, până când am aflat că era pe peliculă. Greu de crezut, însă pe atunci habar nu aveam ce însemna şi uitasem complet de latura aia “veche” a fotografiei, înainte de DSLR-uri şi aşa. Cu cât cercetam mai mult, cu cât vedeam mai multe poze absolut superbe, cu atât mai curioasă eram. Ai mei au fost puternic surprinşi că aveam dorinţa asta să încep sau măcar să încerc, considerând că ar fi o pierdere de timp sau scump în ziua de azi, considerând cât de uşor e să faci poze acum. Desigur, fotografia pe film a crescut enorm de mult anii ăştia şi se pare că din ce în ce mai mulţi oameni sunt atraşi. Tot aud că destul de multe brand-uri de peliculă sau modele nu se mai fabrică, de aceea aş vrea ca fotografia pe film să crească atât de mult, încât să devină o chestie nouă, nu una veche. Să apară noi modele de camere, care să păstreze acelaşi mecanism, de care marii fotografi să nu fie dezamăgiţi.

 

   

      10. Ce sfaturi ai da  unei persoane care nu știe ce să aleagă între analog și digital?

Ce m-a atras pe mine la fotografia pe film este SUSPANSUL. Emoţia aia pe care o ai până să developezi rola este pur şi simplu de neînlocuit. Asta este una dintre cele mai frumoase lucruri despre ea. Să nu mai spun de aspectul pozelor, de spontaneitatea acestora, de modul în care pot ieşi prea expuse sau deloc, prăfuite sau prea clare, colorate de la blitz sau subexpuse pentru că ai uitat să porneşti blitzul. Fotografia pe film este mult mai complexă decât pare, de aceea o recomand tuturor celora care sunt interesaţi de fotografie în general. Foarte multe persoane din jurul meu mi-au reproşat de ce nu fac poze pe o camera futuristă, un DSLR profesional sau ceva de genul. Nu spun că fotografia digitală are doar parţi rele, însă, în cazul meu, dispare sentimentul de curiozitate şi preţuire a fiecărui cadru. Dispare imediat suspansul, ideea de experiment, deoarece pot să văd poza instant şi, de asemenea, neavând o limită de poze, dispare şi unicitatea fiecărui cadru. Da, poate fi frustrant ca uneori să te oftici că ai făcut deja 36 de poze, dar a doua zi le developezi şi faci tu un efort să vezi ce ai creat anterior. Dacă te simţi exact ca mine şi cauţi aceleaşi lucruri, încearcă fotografia analog! What are you waiting for?

 

 

Instagramul Mariei: @moraresc

SUPER x fotografie: Sara Tugearu

Sara e în clasa a11-a şi învaţă la Colegiul Naţional „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti. Pasionată de pictură, de modă, de arhitectură, de poezie şi, mai nou, şi de regie, Sara pune de ceva timp fotografia pe primul loc. Iubeşte să fotografieze orice, însă pune mare preţ pe pozele în care apar persoanele dragi ei.

 

 

     1. Cum ai evoluat şi cum îţi perfecţionezi cunoştinţele fotografice?

Totul a început când o prietenă bună a mea avea nevoie de cineva care să o ajute cu nişte poze. Atunci a fost începutul pasiunii mele, cumva. Urmăream deja mulţi fotografi cunoscuţi, care mă atrăgeau foarte tare în domeniu, dar credeam că nu voi avea talent sau că nu voi avea viziune. Însă, cred că pot spune că, până acum, am dovedit contrariul. După multe documentare şi studii despre domeniu şi după multe ore petrecute exersând alături de prieteni, am reuşit să ajung în punctul în care mă aflu, să descopăr că fotografia e mai mult decât o pasiune.

 

 

 

      2. Cum te ajută fotografia să te conectezi cu persoanele din jurul tău?

Pe lângă multe alte activităţi pe care le fac, îmi place să cred că fotografia mă linişteşte. În general, shootingurile organizate de mine sunt alături de prietenii mei, într-un environment foarte călduros şi natural, care îmi oferă cadre în care îi pot surpinde în natura lor şi pe asta mă bazez.

 

 

     3. Ce face o poză bună să iasă în evidență pe lângă celelalte, din punctul tău de vedere?

Încadrarea, culorile şi calitatea pozelor sunt lucrurile care fac într-adevăr o poză să iasă în evidenţă, din punctul meu de vedere.

 

 

     4. Ce preferi: fotografia pe film sau cea digitală?

Consider că o poză pe film surprinde momentul cât mai natural posibil. O poză instantă plină de culoare şi în care modelul este în ipostaza sa naturală cred că va prinde întodeauna mai bine decât o poză digitală.

 

 

     5. Când te-ai apucat de fotografiat? Ce îți place să fotografiezi?

Cred că asta s-a întâmplat la începutul liceului, după cum am menţionat şi la prima întrebare, făcând poze alături de o prietenă. Cred că, de-a lungul timpului, am dezvoltat o pasiune pentru portrete regizate, însă fără a exclude şi varianta pozelor instante.

 

 

     6. Cum ai descrie stilul tău de a face fotografii?

Încă nu pot defini un anumit stil al meu, mă consider încă în formare.

 

 

      7. Care e fotografia ta preferată? Din cele făcute de tine, bineînțeles. Care e povestea ei?

Cred că poza mea preferată am surprins-o atunci când eram cu o prietenă in Roma, fugind de mamele noastre, încercând să găsim un moment de linişte şi să explorăm singure oraşul. “Ne-am lovit” de acest chioşc care mi-a atras din prima atenţia, fiind cel mai luminat loc de pe strada. Este o poză făcută instant pe film, o poză care mie, personal, îmi aduce aminte de acea zi frumoasă din Roma.

 

 

     8. Ai participat vreodată la un curs de fotografie?

Am participat la cele două workshopuri Super de fotografie în ultimii doi ani, iar acum fac parte din clubul de fotografie al liceului meu.

 

 

   9. Cum ai hotărât să te apuci de fotografie analog? Ce părere ai despre cum s-a popularizat fotografia pe film în ultimul timp?

Consider că fotografia pe film anul acesta a crescut enorm. Mi se pare că, de aceea, și-a pierdut din farmec, deoarece multă lume a început din simplul motiv că este la modă, iar asta a furat din frumusețea acestui stil de fotografie.

 

 

     10. Ce sfaturi ai da unei persoane care nu știe ce să aleagă între analog și digital?

Probabil că sfatul meu ar fi să le încerce pe ambele. Eu aşa mi-am descoperit pasiunea pentru amândouă.

 

INSTAGRAMUL SAREI:

-cont personal: @i.am.sonnie

-cont de fotografie: @bristol35__

 

 

 

 

SUPER x fotografie: Mara Schlecht

Mara e în clasa a11-a la Liceul de Arte Plastice “Nicolae Tonitza” din Bucureşti, secţia scenografie. Iubeşte fotografia, face poze la evenimente, dar şi în timpul liber.

 

1. Cum ai evoluat şi cum îţi perfecţionezi cunoştinţele fotografice?

Practică constantă şi conştientă, presărată cu puţină teorie (care ar fi de preferat să devină mai multă).

 

2. Ce părere ai despre concursurile de fotografie? Participi sau ai participat la rândul tău la astfel de concursuri?

Nu am participat şi nici nu particip din cauza mizei, care se rezumă la a sintetiza toată munca şi toate experimentele tale într-unul sau mai multe cadre. Încă nu am atins un nivel de încredere care să mă împingă să iau parte la concursuri. De altfel, nu recomand în general participarea, pentru că, în principiu, se sfârşesc fie cu locul 1, fie cu ‘experienţa’/ ‘n-am pierdut nimic’. Toate aceste cazuri mi se par toxice pentru dezvoltarea optimă a unui individ, ambele blochează temporar procesul de învățare şi cunoaștere. Aşadar, mai bine nu.

 

 

3. Preferi să faci poze la evenimente sau în timpul liber?

Cu siguranţă prefer la evenimente, e cu adevărat vitalizant. Îţi dezvolți agilitatea şi atenţia distributivă şi, pe deasupra, te împinge întotdeauna la mai mult (cum deseori evenimentele cer o cantitate considerabilă de poze). E adrenalina reală pe care o resimţi când faci o fotografie şi pe care, deseori, tindem să o ignorăm.

 

 

4. Ce preferi: fotografia pe film sau cea digitală?

Prefer filmul, pentru că este mult mai confortabil şi mult mai uşor de mânuit, însă digitalul câștigă decisiv cursa din majoritatea punctelor de vedere.

 

5. Când te-ai apucat de fotografiat?

Acum patru ani, mi-am luat un aparat digital, acum un an am descoperit că a devenit personal să fotografiez.

 

6. Ce îți place să fotografiezi?

Momentan, circumstanțe convenționale (petreceri cel mai des); îmi clădesc drumul spre a surprinde momente încordate şi de maximă intensitate.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

7. Care e fotografia ta preferată? Din cele făcute de tine, bineînțeles. Care e povestea ei?

E o fotografie fantomă, nu am postat-o nicăieri şi o arăt destul de rar. Ilustrează un bărbat care stă pe o bancă într-o poziţie anormală, care s-a dublu-expus cu o fotografie a unui apus de mare. Această poză surprinde ultimele 10 minute din viaţa lui. După ce am apăsat butonul de declanșare, acesta a început să vomite sânge şi, ulterior, a murit.

 

8. Cum selectezi pozele reușite?

Cu multă strictețe. Deşi nu am un canon de selecţie, am descoperit că raportul dintre planul secundar şi cel principal este criteriul principal în cazul meu. Diferenţa prea puternică (fie estetică, fie figurativă) dintre cele două poate ruina o potențială fotografie bună şi, de obicei, asta e baza de la care plec când vine vorba de selecţie/ critică.

 

 

9. Ce simți atunci cand apeși pe ‘trăgaci’? Te gândești vreodată că ceea ce fotografiezi va arăta diferit odată ce developezi rola de film? Ce te face hobby-ul să simți în general?

Probabil conotația cuvântului ‘vânătoare’ surprinde cel mai bine ce înseamnă pentru mine fotografia. Nu vânez o pradă propriu-zisă, ci adrenalina şi setea de mai mult şi mai bine. Momentul în care apăs pe butonul de declanșare al aparatului e cel în care mă întreb “şi acum ce urmează?”. Şi nu, nu mă gândesc la schimbările ce intervin peste poza pe care am făcut-o, pentru că acest risc a fost asumat de îndeajuns de mult timp încât alterarea cadrului să devină mai degrabă o irelevanţă pentru mine decât un factor în evoluția mea.

 

10. Ce sfaturi ai da unei persoane care nu știe ce să aleagă între analog și digital?

Apucă ce prinzi şi fotografiază. Just do it.

 

 

 

 

 

 

 

Instagramul Marei:

SUPER x fotografie: Patricia Proksch

      Patricia e în clasa a11-a la Liceul de Arte Plastice ”Nicolae Tonitza”, secţia grafică. Momentan, Patricia face echitaţie şi pasiunea ei principală e fotografia. În viitor, aceasta îsi doreşte să devină curator şi să îşi păstreze dragostea faţă de pictură.

 

1. Cum ai evoluat şi cum îţi perfecţionezi cunoştintele fotografice?

Prin nenumărate încercări. E mai mult despre “trial and error” decât despre orice altceva, în special la fotografia pe film, unde mi s-a întâmplat de foarte multe ori să îmi iasă bine mai puţin de 10 cadre din 36, uneori chiar niciunul. Evoluţia în orice domeniu necesită timp şi răbdare.  Aşa că e important să îţi alegi subiecte şi surse de lumină diverse, să testezi mai multe setări pe un singur cadru ca să vezi ce efecte poţi obţine. De altfel, e incredibil de important să ai încredere în propria viziune şi să nu te sfieşti când vine vorba de abordări “ieşite din comun” asupra unui subiect.

 

2. Ce părere ai despre concursurile de fotografie? Participi sau ai participat la rândul tău la astfel de concursuri?

Concursurile de fotografie mi se par, pe de o parte, avantajoase, pentru că ai ocazia să araţi felul în care ai ales tu să surprinzi un anumit subiect, iar, pe de altă parte, pot fi părtinitoare. Însă e un risc pe care merită să ţi-l asumi, ai  doar de câştigat dintr-o experientă ca asta.

Am participat la un singur concurs de fotografie, dar, pe lângă premiu, mi s-a părut mai valoros feedback-ul primit. Fotografia câştigătoare a fost aleasă subiectiv, iar faptul că au ales-o pe a mea m-a bucurat, dându-mi de înţeles că s-a rezonat cu ideea mea.

 

3. Cum ai hotărât să faci poze pe film?

Am descoperit fotografia pe film prin prisma unei prietene, care tocmai ce intrase şi ea în contact cu lumea asta. Mi s-a parut fascinantă ideea că nu vezi cum ţi-a ieşit poza, că tragi un cadru şi îl vezi peste două săptămâni. Cumva mi se pare că te ancorează în prezent, nu pierzi timpul încercând să scoţi poza perfectă, surprinzi ce te-a impresionat pe moment, iar apoi îţi vezi de viaţă.

 

4.Care crezi că sunt paşii necesari pe care trebuie să îi urmeze un fotograf aflat la început de drum, pentru a deveni un fotograf profesionist?

Nu ştiu ce înseamnă să fii un fotograf profesionist, nu îmi pot atribui cuvintele astea. Însă, la început de drum, cred cu tarie că trebuie să experimentezi cât mai mult şi să încerci cât mai multe abordări asupra aceluiaşi subiect. Să te joci cu lumina şi setările ca să îţi descoperi stilul şi cum vrei tu să surprinzi ce te înconjoară. Have fun with it.

 

 

5. Când te-ai apucat de fotografiat?

Întotdeauna mi-a plăcut să fac fotografii, dar am realizat că e ceva important pentru mine la sfârşitul lui 2018.

6. Ce îți place să fotografiezi ?

Am o atracţie inexplicabilă pentru lumina puternică şi cum conturează portretele şi formele din jur. Îmi place să le fac fotografii celor dragi mie şi  să îi surprind cât mai natural, dar, în afară de asta, nu mă pot exprima clar în sensul acesta. Fac poze la orice trezeşte o emoţie în mine, fie că iese bine sau nu.

7. Care e fotografia ta preferată? Din cele făcute de tine, bineînțeles. Care e povestea ei?

Una din preferatele mele e o fotografie făcută pe fugă în autobuz. E reflexia unei fete in geam, iar, în spate, se vede traficul din Victoriei. Par două imagini suprapuse, dar nu sunt. E printre preferatele  mele, pentru că poate fi interpretată în mai multe feluri, însă modul în care îmi place mie să o privesc e prin prisma teoriei oglinzii: ceea ce negi în tine se manifestă în jurul tău.

8. Cum alegi fotografiile reușite și cât durează să le procesezi?

Pentru mine, o fotografie “reuşită” poate să capete eticheta asta şi prin simplul fapt că mă simţeam bine când am tras cadrul respectiv. De regulă, dacă reuşesc să surprind subiectul în felul în care îl simţeam eu pe moment, o selectez. Dacă îmi aminteşte de starea de atunci, e şi mai bine.

Cât despre procesarea pozelor, pe cele pe film nu le editez, fie a ieşit din prima, fie deloc.

 

 

9. Ce simți atunci cand apeși pe ‘trăgaci’? Te gândești vreodată că ceea ce fotografiezi va arăta diferit odată ce developezi rola de film?

Satisfacţie pură. E mult prea frumos sentimentul.

Mă gândesc des la cât de diferit vor arăta fotografiile după developarea rolei de film, dar asta mi se pare cea mai bună parte în a trage poze pe film. De multe ori, pentru mine, e vorba mai mult despre momentul în care fac fotografia, decât despre ce surprind vizual. Cumva asta le face speciale pentru mine.

10. Ce sfaturi ai da  unei persoane care nu știe ce să aleagă între analog și digital?

Depinde în ce scop vrei să faci fotografii. Aparatele pe film sunt destul de restrictive în setări, aşa că trebuie luat şi aspectul ăsta în considerare. Pentru proiecte mai ample mi se pare mai avantajos unul digital, dar pentru aspectele frumoase pe care le vezi zi de zi recomand pe film. Se merită să le încerci pe amândouă totuşi.

 Instagramul Patriciei: @patriciaproksch

SUPER x poezie: Petra Torsan

Petra Torsan e în clasa a12-a în Colegiul Naţional “Sfântul Sava” din Bucureşti. Fostă voluntar Super şi actuala vicepreşedinte a hub-ului artistic “Berthelot23”,  Petra face poze pe film şi scrie poezii.

     1. Concepi viaţa fără scris?

Concep viața fără scris, dar nu și pe a mea. Cresc odată cu scrisul meu și viceversa.

2. Cum vezi poezia: un mod de a te ascunde sau un mod de a te divulga?

Nu o văd în niciun alt fel decât o prelungire a minții mele, de care mă ajut să-mi cotrobăi printre sentimente. rezultatul artistic e anexat celui terapeutic, în mare parte din timp.

     3. Cum ai ajuns să scrii poezii?

Prin clasa a8-a, am scris prima poezie. Până atunci, am scris numai proză scurtă și doar începuturi de “romane”. Până în punctul în care am rămas fără acel ceva care te ajută să te ții de un fir epic, m-am bătut cu pumnii-n piept zicând că eu nu o să fac poezie niciodată. Uite că m-am înșelat amarnic, dar mă bucur enorm.

4. Ce te ţine aproape de poezie? Ce tip de poezii citeşti?

Aproape de poezie mă ține magia aia care se creează în creier, trăirea aia din afara timpului care se formează în creier când faci ceva ca să-ți exprimi emoțiile. Nu citesc poezie de regulă, asta ca ceva autoimpus, dar dacă se-ntâmplă să-mi cadă vreun volum contemporan sau nu în mână, nu-mi pun mâinile la ochi. Încerc, totuși, să-mi păstrez o oarecare prospețime a limbajului poetic, poate de-asta aleg să citesc de toate, mai puțin poezie.

 5. Cum ştii când o poezie pe care ai scris-o e bună?

E amuzant, chiar zilele trecute mă gândeam la asta. După ce termin s-o scriu, intru într-un fel de transă, mintea mi-e numai la ce am creat acolo, la ce fărâmițe din mine am aruncat și au rămas acolo. Dacă simt o conexiune atât de mare cu poezia aia, dacă mă văd pe mine în ea, pe aia o consider bună. Sau nu neapărat bună. Mai degrabă autentică. Crudă.

     6. Când ai început să scrii?

Cred că la asta am răspuns involuntar mai sus puțin.

7. Când începi să scrii o poezie, ştii unde vei ajunge?

Nu. De cele mai multe ori, nu. Ştiu, în schimb, de la ce pornesc. Sentimente care nu-mi dau pace, cuvinte sau fraze sau jocuri de cuvinte care nici astea nu-mi dau pace și pe care le-ntorc pe toate părțile ca pe un zar, până mă enervez și scriu pe ceva. De cele mai multe ori, scriu poezii improvizate, create pe loc.

 8. Dacă ai putea să alegi orice persoană lângă care să poţi scrie o poezie, pe cine ai alege?

E foarte, foarte dificil, pentru că nu am făcut asta până acum. Am șters, am corectat poezii lângă persoane și, în chip dureros, chiar ele mă provocaseră să le scriu. Dar probabil mi-aș alege o prietenă cu care împărtășesc multe și lângă care mă simt comfortabilă în totalitate. Însă poezia pe care aș compune-o nu ar fi nicidecum despre ea.

   9. Ai vreun sfat pentru scriitorii tineri?

Nu mă consider scriitoare, deci sfat pentru alți scriitori nu am cum să dau. Dar le-aș zice celor cărora le place să scrie să continue s-o facă până la adânci bătrâneți și până-n pânzele albe, doar de dragul lor și al artei.

10. Cum ai ajuns la părerea că trebuie să organizezi ceva care să fie al tău?

Acum vreo 2 ani, împrejurările m-au adus în punctul în care am putut zice: da, vreau să am un club de film. Motivul pentru care voiam asta era că nu se întâmpla nimic cultural în liceu. Nimic-nimic. am vrut să fac, măcar pentru mine și încă o persoană, un locșor fictiv care să aducă a “acasă”. Şi locșorul ăsta era “clubul de film”, cu proiecții o dată la 2 săptămâni, la care nu prea venea nimeni. Dar noi ne țineam de treabă. De-acolo și până acum, lucrurile au evoluat, desigur. Dar poate că până n-aș fi pus clubul pe picioare, nu m-aș fi simțit unde trebuie în Sava. Acum o fac. Măcar puțin.

 

 

Citeşte câteva poezii ale Petrei:

 

Mâine

Poezia zilei de azi nu mai are rost.

 

Ideile

au fost stoarse, nu-și mai găsesc

Locul, drumul și sensul.

Am luat-o la fugă prin umbră,

Iar acum zac

lată pe pat, fac tot ce-mi trece prin cap

Și prind rădăcini aeriene

Într-un mediu poluat.

 

     Mi-am scos din creier poluarea difuză

Refuză sa-i înjunghii pe toți

Cu imaginile rupte din

Fanteziile mele înguste!

 

Rămân pe loc.

O să găsesc rimă la tot

O să scot razele de lumină din noapte

O să sfârșesc regește

Sfârșiindu-mi pielea cu ghearele adulte.

 

de câteva zile

de câteva zile, fata tot așteaptă să se

poată uita pe geam și

să vadă cum îi trece agonia,

odată cu disperarea și

cu pumnii luați de la cei mari.

 

de câteva zile, frunzele au început să

revină la locul lor,

odată cu păsările călătoare și

razele de soare desprinse de pământ.

 

de câteva zile, prăjiturile sunt

mâncate de jos în sus,

iar noi ne ațintim

asupra privirilor.

 

Modelul clar a uitat de unde a plecat

 Sensibilitatea culorii pale se prea poate să

Fie de vină pentru cugetarea liberă

A problemei filosofice

În care viața e spartă-n bucăți

În care ne oglindim cu toții

Diversități abstracte

Cuvinte vărsate în vase de plastic

Kitsch-uri multilingvistice întinse pe

Pereții dormitoarelor mai mult sau mai puțin triste

Din cauză că au pierdut tot ce-au avut

Din cauză că iubirea e tot ceea ce-ți

trebuie

și tot ce

n-ai avut

 

 

 

Instagramul Petrei: @petratorsan

 

SUPER x poezie: Mina Dima

Mina este o elevă de 17 ani, în clasa a11-a la un liceu din Viena. În ciuda faptului că până acum s-a axat pe ştiinţele exacte, aceasta şi-a descoperit adevărata pasiune: arta. Mina iubeşte să facă poze, dar, în special, scrie poezii.

1. Concepi viața fără scris?

Dacă viața mea e deja scrisă, de ce să nu îmi creez și eu una secundară în care să fiu stăpână, doar, pe cuvinte. Prin urmare, nu aș renunța la o viață în care eu decid unde pun punctul.

2. Cum vezi poezia: un mod de a te ascunde sau un mod de a te divulga?

Cred că majoritatea au început prin ,,a se ascunde” în ceea ce scriu, însă, cu timpul, devine mai mult decât ,,o divulgare”, devine un mediu în care prezinți sau te prezinți în cel mai puternic mod (“mut”de data asta) de a transmite ceea ce îți bântuie mintea.

3. Cum ai ajuns să scrii poezii?

Răspunsul acestei întrebări de multe ori este definiția noastră, dar pentru mine, la definiția aceasta, se tot adaugă cuvinte.
Am ajuns să scriu când îmi lipsea curajul, poate coerența de a spune ce simt și ce se întâmplă în mica mea lume. Momentele definitorii au fost și sunt destul de triste, însă, prin scris, am descoperit că poezia nu e doar o Cătălina care se îndrăgostește de un Luceafăr sau un Plumb ce mă determină să exprim toate crizele existențiale în rime.

4. Ce tip de poezii îți place să citești?

De-a lungul timpului, am trecut cu ochii prin multe genuri și stiluri, dar cred că o să îmi placă mereu rima albă. Cred că poezia cu cât e mai simplă e mai greu de înțeles. Din punctul meu de vedere, să te chinui cu diferite elemente prozodice ca să îți iasă ca la carte este worthless.

5. Ce te ține aproape de poezie?

Promisiunile.
Faptul că folosesc poezia ca metodă de a transmite mesaje indirecte.
Plus persoanele care consideră versurile mele fiind destul de relatable pentru viețile lor.

6. Când ai început să scrii?

Eram clasa a-VIII-a, asta înseamnă 2016/2017,  dar nu vedeam toate cuvintele acelea că ar reprezenta ceva literar. Am avut momente de început și sfârșit după ce am intrat în liceu, dar din clasa a-X-a nu am mai avut sfârșit se pare.

7. Cum știi când o poezie pe care ai scris-o e bună?

Până să îți dai seama tu singur, ai nevoie de critici și/sau aprecieri. La mine cam așa a funcționat, însă eu nu pot să-mi evaluez o poezie imediat după ce o scriu, așa că aștept să treacă puțin timp, o citesc din nou, dacă e bună zâmbesc, dacă nu, mă transform pentru câteva secunde într-un meme foarte critic și ofensiv pentru ce-am scris.

8. Când începi să scrii o poezie, știi unde vei ajunge?

În general, pornesc de la o idee și o tot dezvolt pe parcurs ce scriu, însă nu pot să zic că ideea cu care am pornit este exact aceeași cu care am sfârșit.

9. Dacă ai putea să alegi orice persoană lângă care să poți scrie o poezie, pe cine ai alege?

Persoana la care mă gândesc, dacă ar fi lângă mine, sunt sigură că nu aș putea scrie o poezie,  pentru că m-ar distrage până și spațiul dintre mâinile noastre. Altfel ar putea fi oricine, ca să pot scrie am nevoie doar de liniște în gânduri. Cred că e foarte important să înveți să-ți semi-controlezi gândurile, pentru că mediul sau persoanele nu te influențează în aceeași măsură precum propria minte.

10. Ai vreun sfat pentru scriitorii tineri?

Să trăiască fiecare moment intens, ca să aibă  de unde să-și ia ideile, în așa fel încât amintirea să rămână undeva mereu acolo, până când n-o să mai aibă adjectivul “tânăr” ca însoțitor pentru “scriitor”.

 

Iată câteva poezii ale Minei:

 

mai stai

răsarituri legate între ele
cu nori și priviri
care încearcă să se repete
ca zilele noastre
și istoria altor atingeri
pe care le-am simțit
când ne uitam una la alta
spre alte și altele.
zile de mai cu amintiri
de ianuarie
trec una câte una
lăsându-și numerele în agendele
noastre.
semne de toamnă bat în ceasul tău,
bat și eu cu vișine în păr
deși nu le e sezonul;
las sâmburii pe-o farfurie vopsită
în culori arămii
ca să fie folosiți pe post de mozaic
când uiți culorile apusului.
răpus de același întuneric
fără nori și priviri,
cu aceiași tristețe în ochii stelelor
de parcă mâine nu e istorie.
de parcă mâine nu-ți bat
alte cuvinte,ca să-ți amintesc
că e alt anotimp.

 

macao

inimă roșie am pus pe masă.
ca să mă faci să te aștept
te-ai dezbrăcat pe jumatate
de când s-a terminat pachetul.

o privire, două priviri;

e rândul meu să pierd.
scot tricoul din mânecă
cu ultima mișcare
poate o să te mai am.

o privire.

nu mai e la modă să joci
cărți pe dezbrăcate în doi.

damă peste damă
și te simți ofensată
că încă mai am haine pe mine.

o ultimă privire.

ai câștigat,
dar cu ce folos
când erai goală
cu inima neagră
pe masă.

 

expresia mea facială când mă gândesc la noi

și vinul avea gust de apă
iar buzele mele erau uscate
tu-mi citeai sylvia plath,
dar nu aveam chef să te aud
cum vrei sa te transformi în pheonix
să mori, să mă iubești.
tu aveai obrajii roșii și

cearcăne

acoperite de vise în care-ți eram

pătrunsă adânc-n oase.

n-ai renunțat să-mi citești poezie

nici după ți-am spus că nu te mai iubesc,

timpul mirose a alcool când sunt cu tine

în fiecare zi la aceeași masă 

aștept să-ți termini țigara

cât timp eu îmi scriu versuri în cap.

e liniște după ce-ți termini poemul

probabil tu stai să-l înțelegi.

m-ai întrebat dacă am fost gay toată viața

sau m-am schimbat după ce te-am cunsocut

câtă naivitate în tine.

sub un zâmbet forțat

ți-am aruncat întrebarea

care te definește

/tu bei de când m-ai cunoscut?

mă aștepți mereu

cu nervi și muzică-n fundal

cu versurile tale ce-mi astupă

perspectiva.

mereu după ce termini

începi să-mi spui că se simte

că e un gol între noi.

poate ne despărțim mâine dimineață

când îmi citești ceva ce urechile n-ar vrea să audă.

îmi diluezi alcoolul ca să nu mă faci dependentă

dar eu nu te mai iubesc

ca atunci când te-am cunoscut.

 

 

 

 

instagramul Minei: @mina_.ed

Ce vedem în ultimul weekend de la One World Romania: recomandări de la Vanina Vignal

Dacă nu ai reușit să ajungi la cea de-a 12 ediție a Festivalului de film dedicat drepturilor omului până acum, mai ai un weekend la dispoziție! Am stat de vorbă cu regizoarea de origine franceză și co-programatoarea festivalului, Vanina Vignal, ca să aflăm ce nu ar trebui să ratăm pe ultima sută de metri.

“Deși este greu, o să aleg să vorbesc mai pe larg despre un singur film (dar nu orice film!): Libertate. Dar nu pot să nu vă recomand călduros și alte filme care rulează în aceste ultimele zile ale festivalului, printre care Marea, Marea al lui Joshua Bonnetta și J.P. Sniadecki, și filmele lui Avi Mograbi, căruia i-am dedicat o retrospectivă: Z32, Între frontiere, Răzbună-mi unul dintre ochi, care va fi urmat de un masterclass.

Still din Z32 de Avi Mograbi

Vineri la ora 18:oo (Cinema Elvire Popesco) si sâmbată la ora 13:00 (POINT), vom avea imensa șansă de a vedea Libertate, proiecția fiind urmată de o discuție pe care o voi modera, cu Guillaume Massart, regizorul, și Alexandra Mélot, monteuza filmului.
Sâmbată dupa proiecție, va fi organizată o reflecție colectivă asupra alegerilor făcute pe parcursul montajului acestui lungmetraj. Ne vom întoarce la cele șapte luni de rezidență în Centrul de Creație Cinematografică Périphérie, aflat în regiunea pariziană, și la mizele, bucuriile și necazurile experienței de a monta un film documentar.
 
Am zis că va fi o șansă imensă pentru ca La liberté e pentru mine, alături de filmul Festen, cel mai mare film (și unicul documentar) care vorbește despre incest. A fost o mare revelație în timpul lunilor trecute, uitându-mă la filme alături de Andrei Rus, pentru selecția noastră One World Romania. Cei care mă cunosc știu că am văzut toate filmele despre tema aceasta, pentru că lucrez și eu la filme despre acest subiect. Toate filmele care urmăresc tema asta, fără excepție, sunt problematice: voyeur-istice și (sau) simplificatoare, și în plus imposibile din punct de vedere cinematografic. Dar filmul acesta este ma-gis-tral. Mi-ar plăcea să aveți încredere în mine fără să citiți nimic despre film înainte (așa l-am descoperit și eu). E un film magnific pe o problematică foarte dureroasă, care oferă mijloace de reflexie dincolo de subiect.
Deci, alergați la cinema, faceți-vă cadoul ăsta!
Evenimentul este organizat în colaborare cu Périphérie si cu susținerea La Cinémathèque du documentaire.
Périphérie este un institut destinat realizării de filme documentare, întemeiat și implantat în regiunea Seine-Saint-Denis încă din anul 1983. Asociația funcționează de-a lungul a patru axe: un program de rezidență pentru cineaști, intervenții la nivel de educație cinematografică, cultură audiovizuală și festivalul Les rencontres du cinéma documentaire.
Périphérie pune la dispoziție un cadru pentru experimentele formale, în care narativitatea și imaginile sunt elaborate pentru a crea noi moduri de percepție și de reprezentare a realității. Unul dintre principiile cheie ale Périphérie este activitatea colectivă, aducând constant laolaltă mai multe minți pentru a discuta impreună – în cadrul unor ședințe la masa rotundă sau al unor dezbateri – filmele aflate în diferite etape de montaj. Atât cineaștii, monteurii și producătorii, cât și spectatorii si teoreticienii de film, șefii de sindicate și cercetătorii, studenții și rezidenții, toți își pun mintea la contribuție și împărtășesc cu ceilalți propriile păreri legate de filmul documentar și diversele procese de scriere.

 

Filme de sfârșit de vară

de Diana Mărculescu, Luisa Balaban și Pavel Dumitrescu

Redacția Super a făcut o mică selecție de filme pe care să le vedem la sfârșitul verii, fie că stăm cu laptopul pe plajă, cu soundtrack-ul completat de valuri, fie că ne ascundem în casă de caniculă.

Y tu mama tambien (2001, r. Alfonso Cuarón)

Cu un fir narativ nonșalant, dar cuceritor, regizorul Alfonso Cuarón experimentează prin Y tu mama tambien un stil ușor documentaristic, manifestare a dorinței lui de a se îndepărta de narativa Hollywoodiană. Deși în centru stă roadtrip-ul adolescenților Carlos și Enoch, vocea naratorului îi adaugă adâncime poveștii, conectând-o cu viața intimă a personajelor, fresca socială a Mexicului și ideea morții.

Filmul îi introduce pe Carlos și Tenoch, doi prieteni care, lăsați singuri de prietenele lor într-o vacanță de vară, călătoresc către mare împreună cu Luisa, o femeie matură care îi cucerește pe amândoi. Apariția ei aduce promisiunea unei experiențe neobișnuite, însă neașteptat de moralizatoare. Povestea e blândă cu superficialitățile și transgresiunile tinereții, care deși sunt în centrul atenției, se lasă completate de finalități mai serioase.

Y tu mama tambien se diferențiază de stereotipul în care femeia matură învață băieții despre sexualitate și viață. Masculinitatea toxică pe care o emană alte filme de acest gen e înlocuită, aici, de problema insecurităților și a bisexualității. Setul de reguli pe care băieții și l-au impus (“Muzica pop e mai bună decât poezia”, “Ia droguri cel puțin o dată pe zi”, “Nu te căsători cu o virgină”, “Adevărul e mișto, dar imposibil de atins”) este ridiculizat de Luisa, iar pe măsură ce călătoria se derulează, noțiunile de prietenie și loialitate se dizolvă din ce în ce mai mult.

Cuarón reușește să revigoreze genul road movie fără să îi ia din simplitate. Și probabil nu există un moment mai bun în care să îi vezi filmul decât o zi încinsă ca asta.

(Diana Mărculescu)

Grave of the fireflies (1988, d. Isao Takahata)

Grave of the fireflies este un duș rece. O animație absolut superbă, un clasic, și o ceapă zemoasă metaforică, gata să te facă să lăcrimezi. Filmul prezintă central povestea a doi frați, Seita și Setsuko, în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial în Japonia, și cum efectele acestuia le schimbă cursul vieții.

Astfel, odată cu un bombardament în apropierea casei lor, cei doi devin orfani și sunt nevoiți să plece în căutarea unui loc mai bun de trăit. Fratele, Seita, ia rolul protectorului și încearcă să îi ofere sorei sale cele mai bune condiții. Povestea te plimbă alene prin cadre imaculate și crude, ce îmbujorează obrajii fetei, cât și prin still-uri înspăimântătoare și răsunătoare care vibrează atemporal prin obuze și bombardamente care par fără sfârșit.

Filmul debutează trist și se încheie și mai și, purtându-te prin dezastrele pricinuite de om omului. Stilul lui Isao Takahata este sincer, astfel încât nu încearcă să promoveze idei politice, iar filmul în ciuda temei sale centrale, e departe de a fi un manifesto sau un film educațional despre cel de-al Doilea Război Mondial, ci mai mult o încarnare a fragilității inocenței, frumuseții și păcii. Fie că vorbim despre o cutie cu dropsuri, de inelul mamei ucise ori de viața în sine, aceste elemente primordiale atârnă de un fir de ața extrem de subțire, care ajunge să se despice  ca o nevinovată consecință a destinului, în care vinovații sunt de ambele părți, fie că vorbim de război ori de frământările celor doi tineri.

Isle of dogs (2018, r. Wes Anderson)

Este cel mai recent film a lui Wes Anderson – o animație stop-motion numai bună de văzut cu ai tăi. În același ton cu care ne-a obișnuit, filmul pune în centrul atenției un oraș în care două partide se luptă asupra autorității Insulei Câinilor: primarul dorește să înceapă exterminarea patrupedelor deja expulzate pe o insulă, convocând ca motiv o boală pe care acestea ar fi purtat-o, pe când Partidul Științific dorește reîntoarcerea acestor vietăți nevinovate în oraș.

Valoarea socială a filmului se face remarcată prin intermediul prezenței speciale a câinilor. Aceștia urmează tiparele democratice ale unei societăți pe teritoriul insulei, dau dovadă de umor și prezență de spirit, dialogul fiind unul antrenant și piperat cu umor subtil. Convorbirile patrupedelor sunt singurele inteligibile, deoarece bariera de limbă împiedică transmiterea dialogurilor purtate de oameni, punându-se în evidență perspectiva din care este construit lungmetrajul.

Cadrele sunt clean, centrate, specifice stilului lui Anderson. Arhitectura este plină de poveste și fler, conturând o Japonie cu un aer futurist și dezinvolt, însă cu aceleași baze tradiționaliste; Harrod, production designer-ul set-urilor filmului, susține:

“The aesthetic was 20 years in the future, but it’s not 20 years from our future. It’s 20 years from some past point, like if you tried to think of Japan in 1963 and imagine 20 years from that future or past.”

Trecerile sunt smooth iar detaliile incredibile; e un film pe care nu merită să îl vezi altfel decât la cea mai bună calitate, esența lui fiind foarte mult în vizual.

The Florida project (2017, d. Sean Baker)

Un film indie în adevăratul sens al cuvântului – ca un junral al personajului principal, Moonee, o fetiță de 6 ani care trăiește într-un motel din Florida alături de mama sa ieșită din tipare, dar iubitoare, urmărind viața ei și a prietenilor săi de-a lungul unei veri atât de toride încât o poți simți prin ecran. Printr-o prismă largă și un set de culori pastelate, este prezentată imaginea familiei monoparentale cu venituri slabe, care se vede nevoită să recurgă la metode necredincioase pentru a oferi o masă copilului.

Cu un aspect jucăuș și simplu, The Florida project e ca o cameră ascunsă care surprinde viața sinceră de copil, unde totul e o joacă și ziua de mâine e mereu mai bună. Lungmetrajul surprinde o metaforă continuă referitoare la diferențele dintre prospera viață asociată Floridei și situația oamenilor care își duc veacul în camere de motel, nu departe de clădirile glossy ale corporațiilor. Totuși, povestea nu e una neapărat tristă, ci funcționează ca un intinerar al existenței reale, unde Disneyworld este cea mai arzătoare dorință, însă la fel ca lui Moonee, ne e imposibil să ajungem la el.

(Luisa Balaban)

Le Skylab (2011, r. Julie Delpy)

Filmul începe cu o familie cu doi copii băgându-se într-un tren arhiplin de mare viteză de la Paris la St. Malo. Locurile sunt repartizate ca într-un autobuz, fiind două mese cu câte patru scaune de fiecare parte pe vagon.

Mama încearcă să se roage de persoanele care ocupă scaunele să schimbe locurile între ei pentru a putea sta întreaga familie la masă însă călătorii ori nu pot sta pe un scaun care este situat în direcția opusă mersului trenului, ori și-au rezervat un bilet special pentru a sta la masă căci sunt membrii privilegiați al unui club de călători frecvenți.

Obligați să stea separați, tatăl cu un copil și mama cu celălalt, ea se uită pe geam și are un flashback cu același drum în vara lui 1979, când ea avea 11 ani.

Micuța Albertine (Lou Alvarez) urma să-și petreacă vacanța de vară la țară, în Bretania, la casa bunicii sale din partea tatălui, Amandine (Bernadette Lafont) și a unchiului său dereglat mintal, Hubert (Albert Delpy). Părinții (Julie Delpy, regizoare și actriță principală deopotrivă, și Eric Elmosnino), Lucienne, bunica din partea mamei (Emanuelle Riva) și alți călători împreună cu Albertine stau liniștiți într-un compartiment pe două bănci lungi.

În prima zi din șederea Albertinei la țară, în care prezicea că satelitul Skylab va cădea undeva în vestul Franței, se strâng toate neamurile pentru a sărbători ziua de naștere a gazdei, Amandine.

În acea zi de sărbătoare și cu soare și cu ploaie: Albertine stătea cu ceilalți copii, care mai de care, jucăuși, năzdrăvani ori sensibili, venindu-i primul său ciclu menstrual, cunoscându-și prima sa dragoste în slow-motion pe L’été indien și, totodată, prima sa dezamăgire în dragoste, luminile de neon din discotecă zbătându-i-se pe față, în timp ce tot restul lumii se rupea pe ceva punk.

Adolescenții erau ori cuminți, ca cei doi frați ochelariști care aveau grijă de copii și mai ajutau prin casă, ori erau enfants terribles, rebeli fără cauză, ca și Christian (Vincent Lacoste) care mereu se lua la bătaie cu cei mici, încerca să agațe vreo fată pe la plajă sau la discotecă și niciodată nu asculta de familia sa.

Cei mari erau împărțiți în cei de stânga și cei de dreapta: Anna, mama Albertinei, era o feministă dură, radicală și mândră protestatară din mai ’68. Pe polul opus – unchiul Roger (Denis Ménochet) era un fost soldat în Algeria care, pentru că a fost în război unde se simțea la mila tuturor, acum nu putea face față revenirii acasă, existenței păcii, feminiștilor și oamenilor de stânga, tânjind după un nou război. Indiferent de indignarea Amandinei, disputele constante despre politică se tot reluau.

După amintirea detaliată a acestei zile, dintr-o dată, Albertine se ridică de pe scaunul ei și se ia, determinată, la ceartă cu restul oamenilor din vagon pentru ca ea și cu familia ei să poată sta împreună, unul lângă altul, la masă. Acest catharsis declanșat de ea le dă prilejul celorlalți călători să se cunoască mai bine și să lege noi conexiuni.

Deopotrivă nostalgic și umanist, Le Skylab recheamă atât experiențele de neuitat ale începutului adolescenței cât și simplitatea oamenilor din acele vremuri.

(Pavel Dumitrescu)

Wild Wild Country – Planuri VS. valori morale.

de Luisa Balaban

Wild Wild Country este un serial tip documentar, însumând 6 episoade, ce surprinde imaginea unui cult pe muchie de cuțit, din anii flower-power ai Americii, care promitea rețeta unui echilibru între diamante și împlinire sufletească, cu un conducător pe cât de învățat pe atât de înstărit, cu 90 de Rolls Royce-uri în garaj și o colecție fantastică de bijuterii. Până în ziua de astăzi este greu să delimităm, departe de deciziile luate de tribunalele din State, ce a fost și ce nu a fost fraudă emoțională ori materială realizată de comunitatea Rajneesh.

Serialul este realizat prin utilizarea unor multipe paralele: spiritualitate și materialism, gândirea conservatoare și cea liberală, dreptate și fraudă, surprinzând o poveste aproape ireală a activității unei comunități create din dorința de eliberare sufletească, care însă pe parcurs s-a împotmolit în mrejele pământești ale existenței. De la indivizi iluminați și puri la rigiditatea bodyguarzilor decorați cu arme semi-automate, documentarul este o portretizare a unor evenimente reale ce accentuează și reamintesc  faptul că paradisul nu-și are loc pe pământ. Bhagwan, cunoscut ca OSHO, este cel care pune bazele unei comunități care se va scufunda în mod ironic din cauza uneia dintre valorile care îi stătea la bază: acceptarea materialismului.

Ce înseamnă spiritualitate și cum ajungi la ea? E destul clar că nici până acum nu s-a găsit rețeta perfectă pentru echilibrul la care visăm cu toții. Însă în anii ’70 răsare imaginea unui ghid spiritual care promite multe și care pare că înflorește asemenea unui al doilea Buddha, atrăgând incontenstabil mase uriașe de oameni aflați în deriva unei societăți capitaliste și industrializate. Spre deosebire de majoritatea conducătorilor proclamați de culte, Bhagwan reprezintă cu adevărat un om complet și învățat, și de la început până la finalul vieții sale nu pare a ascunde un șarlatan sub înțelepciunea sa. De aceea, până și în ziua de astăzi este greu să înțelegem exact caracterul acestui om, care și-a jucat excelent destinul.

Văzând cum numărul adepților săi este în creștere, acesta se hotărăște să mute locația spațiului dedicat comunității sale, unde ținea lecturi și prelegeri, ședințe de meditații și purficare, etc., lăsând-o pe Sheela, un pion important în afacerile cultului, să se ocupe de găsirea unui spațiu favorabil unde Bhagwan ar putea să pună la cale un experiment nemaîntâlnit până atunci. Se stabilesc departe de spațiul natal, India, în apropiera unui sat mic cu puțin peste 40 de locuitori din Oregon, SUA, unde în decursul câtorva luni, pun bazele unui nou oraș, dedicat intereselor și comunității lor. Aceștia preiau numele de sannyasins și au ca plan expansiunea acestei comunități, din dorința de a crea o lume „plină de zâmbete și bună-voie”. Cu grădini, lacuri artificiale și săli de meditație și dans care pot găzdui peste 10 000 de persoane, comunitatea pare de-a dreptul un colț de rai, o imagine fructificată a paginilor din cărțile copilăriei, cu familii zâmbitoare și recolte bogate.

Intenția lor este evident una benevolă, însă locuitorii satului Antelope nu sunt încântați de noii lor vecini. Odată cu micile conflicte ce au loc între cele două tabere, activitatea sannyasinilor devine din ce în ce mai publică și ajung să oripileze din ce în ce mai multă lume. Americanii conservatori și creștini anilor ’70-’80 se înspăimântă la ideea activităților oculte ce s-ar putea desfășura în curtea vecinilor lor, și odată ce sannyasini sunt atacați printr-un referendum local care le cerea acestora să plece, comunitatea pornește într-o luptă defensivă, pe care inițial pare că o conduce.

Sannyasini, cu Sheela în frunte, fac un slalom expert printre legi și amendamentele Consitituției, se folosesc de toate portițele posibile și evită toate încercările oamenilor din exterior de a-i extermina. Însă odată ce oamenii de pretudindeni ajung să îi amenințe, sannyasini ripostează. Astfel, oamenii îmbracați în oranj dau impresia că jonglează cu Ak-47 în timpul liber și sunt pregătiți de orice. Sheela se ocupă în moduri murdare de amenințările exterioare, incendiează sediului poliției și plantează  bacterii ce cauzează salmonela în cadrul restaurantelor din The Dalles în preajma alegerilor, îmbolnăvind peste 800 de persoane, în speranța că oameni nu vor putea ajunge la vot. Cultul acum pare transformat și deplasat de la ideile sale inițiale, fiind continuu în alertă. Tot odată, sănătatea mentală a lui Bhagwan pare a se deprava, consumând substanțe interzise și ajungând sa fie din ce în ce mai atras de bunurile materiale aduse de persoanele influente care se integrează în cadrul comunității.

O lovitură puternică la baza acestei piramide schematice, care șubrezește stabilitatea comunității, are loc în momentul în care Sheela, înregistrându-l pe ascuns pe Bhagwan, află că acesta va urma să își inducă moartea cu ajutorul medicului orașului. Astfel plănuiește să îl ucidă pe medic, realizând că Bhagwan nu se mai afla în deplinătatea facultăților mintale. Sheela, alături de alți câțiva din cadrul consilului, decid să plece și se refugiază în Germania. Comunitatea se prăbușește treptat odată ce Bhagwan face publice erorile lui Sheela, care ajunge să fie acuzată de incendierea sediului, tentativă multiplă de omor și de înregistrarea ascunsă, detaliată și continuă a tuturor membrilor comunității.

Finalul celor 6 episoade te surpinde confuz și nesigur în legătură cu părerea ta față de cei doi protagoniști: Sheela, care acum pare o bătrânică plăpândă sub imaginea puternică a tinereților sale, care în mod schematic nu expune nici un fel remușcări fața de actele brutale realizate, și Bhagwan, care a murit suspicios, cel mai probabil într-un complot al moștenitorilor averii sale, însă ca un adevărat erou în sânul comunității. La sfârșit, vezi imaginea de ansamblu a unei comunități care a rămas unită în cele mai urâte scenarii și care acum poartă în memorie povara cât și frumusețea acelor vremuri, asemenea legăturilor care se creează între veteranii de razboi. O aventură ciudată, demnă de un thriller puternic, documentarul scoate la iveală o parte importantă și de cele mai multe ori evitată din viața omului cunoscut drept OSHO, în care frontierele dintre bine și rău nu se mai disting. Cunoaștem astfel limitele pe care oamenii sunt dispuși să le depășească pentru a-și îndeplini planurile, chiar dacă astfel își încalcă propriile valori morale.