SUPER x fotografie: Patricia Proksch

      Patricia e în clasa a11-a la Liceul de Arte Plastice ”Nicolae Tonitza”, secţia grafică. Momentan, Patricia face echitaţie şi pasiunea ei principală e fotografia. În viitor, aceasta îsi doreşte să devină curator şi să îşi păstreze dragostea faţă de pictură.

 

1. Cum ai evoluat şi cum îţi perfecţionezi cunoştintele fotografice?

Prin nenumărate încercări. E mai mult despre “trial and error” decât despre orice altceva, în special la fotografia pe film, unde mi s-a întâmplat de foarte multe ori să îmi iasă bine mai puţin de 10 cadre din 36, uneori chiar niciunul. Evoluţia în orice domeniu necesită timp şi răbdare.  Aşa că e important să îţi alegi subiecte şi surse de lumină diverse, să testezi mai multe setări pe un singur cadru ca să vezi ce efecte poţi obţine. De altfel, e incredibil de important să ai încredere în propria viziune şi să nu te sfieşti când vine vorba de abordări “ieşite din comun” asupra unui subiect.

 

2. Ce părere ai despre concursurile de fotografie? Participi sau ai participat la rândul tău la astfel de concursuri?

Concursurile de fotografie mi se par, pe de o parte, avantajoase, pentru că ai ocazia să araţi felul în care ai ales tu să surprinzi un anumit subiect, iar, pe de altă parte, pot fi părtinitoare. Însă e un risc pe care merită să ţi-l asumi, ai  doar de câştigat dintr-o experientă ca asta.

Am participat la un singur concurs de fotografie, dar, pe lângă premiu, mi s-a părut mai valoros feedback-ul primit. Fotografia câştigătoare a fost aleasă subiectiv, iar faptul că au ales-o pe a mea m-a bucurat, dându-mi de înţeles că s-a rezonat cu ideea mea.

 

3. Cum ai hotărât să faci poze pe film?

Am descoperit fotografia pe film prin prisma unei prietene, care tocmai ce intrase şi ea în contact cu lumea asta. Mi s-a parut fascinantă ideea că nu vezi cum ţi-a ieşit poza, că tragi un cadru şi îl vezi peste două săptămâni. Cumva mi se pare că te ancorează în prezent, nu pierzi timpul încercând să scoţi poza perfectă, surprinzi ce te-a impresionat pe moment, iar apoi îţi vezi de viaţă.

 

4.Care crezi că sunt paşii necesari pe care trebuie să îi urmeze un fotograf aflat la început de drum, pentru a deveni un fotograf profesionist?

Nu ştiu ce înseamnă să fii un fotograf profesionist, nu îmi pot atribui cuvintele astea. Însă, la început de drum, cred cu tarie că trebuie să experimentezi cât mai mult şi să încerci cât mai multe abordări asupra aceluiaşi subiect. Să te joci cu lumina şi setările ca să îţi descoperi stilul şi cum vrei tu să surprinzi ce te înconjoară. Have fun with it.

 

 

5. Când te-ai apucat de fotografiat?

Întotdeauna mi-a plăcut să fac fotografii, dar am realizat că e ceva important pentru mine la sfârşitul lui 2018.

6. Ce îți place să fotografiezi ?

Am o atracţie inexplicabilă pentru lumina puternică şi cum conturează portretele şi formele din jur. Îmi place să le fac fotografii celor dragi mie şi  să îi surprind cât mai natural, dar, în afară de asta, nu mă pot exprima clar în sensul acesta. Fac poze la orice trezeşte o emoţie în mine, fie că iese bine sau nu.

7. Care e fotografia ta preferată? Din cele făcute de tine, bineînțeles. Care e povestea ei?

Una din preferatele mele e o fotografie făcută pe fugă în autobuz. E reflexia unei fete in geam, iar, în spate, se vede traficul din Victoriei. Par două imagini suprapuse, dar nu sunt. E printre preferatele  mele, pentru că poate fi interpretată în mai multe feluri, însă modul în care îmi place mie să o privesc e prin prisma teoriei oglinzii: ceea ce negi în tine se manifestă în jurul tău.

8. Cum alegi fotografiile reușite și cât durează să le procesezi?

Pentru mine, o fotografie “reuşită” poate să capete eticheta asta şi prin simplul fapt că mă simţeam bine când am tras cadrul respectiv. De regulă, dacă reuşesc să surprind subiectul în felul în care îl simţeam eu pe moment, o selectez. Dacă îmi aminteşte de starea de atunci, e şi mai bine.

Cât despre procesarea pozelor, pe cele pe film nu le editez, fie a ieşit din prima, fie deloc.

 

 

9. Ce simți atunci cand apeși pe ‘trăgaci’? Te gândești vreodată că ceea ce fotografiezi va arăta diferit odată ce developezi rola de film?

Satisfacţie pură. E mult prea frumos sentimentul.

Mă gândesc des la cât de diferit vor arăta fotografiile după developarea rolei de film, dar asta mi se pare cea mai bună parte în a trage poze pe film. De multe ori, pentru mine, e vorba mai mult despre momentul în care fac fotografia, decât despre ce surprind vizual. Cumva asta le face speciale pentru mine.

10. Ce sfaturi ai da  unei persoane care nu știe ce să aleagă între analog și digital?

Depinde în ce scop vrei să faci fotografii. Aparatele pe film sunt destul de restrictive în setări, aşa că trebuie luat şi aspectul ăsta în considerare. Pentru proiecte mai ample mi se pare mai avantajos unul digital, dar pentru aspectele frumoase pe care le vezi zi de zi recomand pe film. Se merită să le încerci pe amândouă totuşi.

 Instagramul Patriciei: @patriciaproksch

SUPER x poezie: Petra Torsan

Petra Torsan e în clasa a12-a în Colegiul Naţional “Sfântul Sava” din Bucureşti. Fostă voluntar Super şi actuala vicepreşedinte a hub-ului artistic “Berthelot23”,  Petra face poze pe film şi scrie poezii.

     1. Concepi viaţa fără scris?

Concep viața fără scris, dar nu și pe a mea. Cresc odată cu scrisul meu și viceversa.

2. Cum vezi poezia: un mod de a te ascunde sau un mod de a te divulga?

Nu o văd în niciun alt fel decât o prelungire a minții mele, de care mă ajut să-mi cotrobăi printre sentimente. rezultatul artistic e anexat celui terapeutic, în mare parte din timp.

     3. Cum ai ajuns să scrii poezii?

Prin clasa a8-a, am scris prima poezie. Până atunci, am scris numai proză scurtă și doar începuturi de “romane”. Până în punctul în care am rămas fără acel ceva care te ajută să te ții de un fir epic, m-am bătut cu pumnii-n piept zicând că eu nu o să fac poezie niciodată. Uite că m-am înșelat amarnic, dar mă bucur enorm.

4. Ce te ţine aproape de poezie? Ce tip de poezii citeşti?

Aproape de poezie mă ține magia aia care se creează în creier, trăirea aia din afara timpului care se formează în creier când faci ceva ca să-ți exprimi emoțiile. Nu citesc poezie de regulă, asta ca ceva autoimpus, dar dacă se-ntâmplă să-mi cadă vreun volum contemporan sau nu în mână, nu-mi pun mâinile la ochi. Încerc, totuși, să-mi păstrez o oarecare prospețime a limbajului poetic, poate de-asta aleg să citesc de toate, mai puțin poezie.

 5. Cum ştii când o poezie pe care ai scris-o e bună?

E amuzant, chiar zilele trecute mă gândeam la asta. După ce termin s-o scriu, intru într-un fel de transă, mintea mi-e numai la ce am creat acolo, la ce fărâmițe din mine am aruncat și au rămas acolo. Dacă simt o conexiune atât de mare cu poezia aia, dacă mă văd pe mine în ea, pe aia o consider bună. Sau nu neapărat bună. Mai degrabă autentică. Crudă.

     6. Când ai început să scrii?

Cred că la asta am răspuns involuntar mai sus puțin.

7. Când începi să scrii o poezie, ştii unde vei ajunge?

Nu. De cele mai multe ori, nu. Ştiu, în schimb, de la ce pornesc. Sentimente care nu-mi dau pace, cuvinte sau fraze sau jocuri de cuvinte care nici astea nu-mi dau pace și pe care le-ntorc pe toate părțile ca pe un zar, până mă enervez și scriu pe ceva. De cele mai multe ori, scriu poezii improvizate, create pe loc.

 8. Dacă ai putea să alegi orice persoană lângă care să poţi scrie o poezie, pe cine ai alege?

E foarte, foarte dificil, pentru că nu am făcut asta până acum. Am șters, am corectat poezii lângă persoane și, în chip dureros, chiar ele mă provocaseră să le scriu. Dar probabil mi-aș alege o prietenă cu care împărtășesc multe și lângă care mă simt comfortabilă în totalitate. Însă poezia pe care aș compune-o nu ar fi nicidecum despre ea.

   9. Ai vreun sfat pentru scriitorii tineri?

Nu mă consider scriitoare, deci sfat pentru alți scriitori nu am cum să dau. Dar le-aș zice celor cărora le place să scrie să continue s-o facă până la adânci bătrâneți și până-n pânzele albe, doar de dragul lor și al artei.

10. Cum ai ajuns la părerea că trebuie să organizezi ceva care să fie al tău?

Acum vreo 2 ani, împrejurările m-au adus în punctul în care am putut zice: da, vreau să am un club de film. Motivul pentru care voiam asta era că nu se întâmpla nimic cultural în liceu. Nimic-nimic. am vrut să fac, măcar pentru mine și încă o persoană, un locșor fictiv care să aducă a “acasă”. Şi locșorul ăsta era “clubul de film”, cu proiecții o dată la 2 săptămâni, la care nu prea venea nimeni. Dar noi ne țineam de treabă. De-acolo și până acum, lucrurile au evoluat, desigur. Dar poate că până n-aș fi pus clubul pe picioare, nu m-aș fi simțit unde trebuie în Sava. Acum o fac. Măcar puțin.

 

 

Citeşte câteva poezii ale Petrei:

 

Mâine

Poezia zilei de azi nu mai are rost.

 

Ideile

au fost stoarse, nu-și mai găsesc

Locul, drumul și sensul.

Am luat-o la fugă prin umbră,

Iar acum zac

lată pe pat, fac tot ce-mi trece prin cap

Și prind rădăcini aeriene

Într-un mediu poluat.

 

     Mi-am scos din creier poluarea difuză

Refuză sa-i înjunghii pe toți

Cu imaginile rupte din

Fanteziile mele înguste!

 

Rămân pe loc.

O să găsesc rimă la tot

O să scot razele de lumină din noapte

O să sfârșesc regește

Sfârșiindu-mi pielea cu ghearele adulte.

 

de câteva zile

de câteva zile, fata tot așteaptă să se

poată uita pe geam și

să vadă cum îi trece agonia,

odată cu disperarea și

cu pumnii luați de la cei mari.

 

de câteva zile, frunzele au început să

revină la locul lor,

odată cu păsările călătoare și

razele de soare desprinse de pământ.

 

de câteva zile, prăjiturile sunt

mâncate de jos în sus,

iar noi ne ațintim

asupra privirilor.

 

Modelul clar a uitat de unde a plecat

 Sensibilitatea culorii pale se prea poate să

Fie de vină pentru cugetarea liberă

A problemei filosofice

În care viața e spartă-n bucăți

În care ne oglindim cu toții

Diversități abstracte

Cuvinte vărsate în vase de plastic

Kitsch-uri multilingvistice întinse pe

Pereții dormitoarelor mai mult sau mai puțin triste

Din cauză că au pierdut tot ce-au avut

Din cauză că iubirea e tot ceea ce-ți

trebuie

și tot ce

n-ai avut

 

 

 

Instagramul Petrei: @petratorsan

 

SUPER x poezie: Mina Dima

Mina este o elevă de 17 ani, în clasa a11-a la un liceu din Viena. În ciuda faptului că până acum s-a axat pe ştiinţele exacte, aceasta şi-a descoperit adevărata pasiune: arta. Mina iubeşte să facă poze, dar, în special, scrie poezii.

1. Concepi viața fără scris?

Dacă viața mea e deja scrisă, de ce să nu îmi creez și eu una secundară în care să fiu stăpână, doar, pe cuvinte. Prin urmare, nu aș renunța la o viață în care eu decid unde pun punctul.

2. Cum vezi poezia: un mod de a te ascunde sau un mod de a te divulga?

Cred că majoritatea au început prin ,,a se ascunde” în ceea ce scriu, însă, cu timpul, devine mai mult decât ,,o divulgare”, devine un mediu în care prezinți sau te prezinți în cel mai puternic mod (“mut”de data asta) de a transmite ceea ce îți bântuie mintea.

3. Cum ai ajuns să scrii poezii?

Răspunsul acestei întrebări de multe ori este definiția noastră, dar pentru mine, la definiția aceasta, se tot adaugă cuvinte.
Am ajuns să scriu când îmi lipsea curajul, poate coerența de a spune ce simt și ce se întâmplă în mica mea lume. Momentele definitorii au fost și sunt destul de triste, însă, prin scris, am descoperit că poezia nu e doar o Cătălina care se îndrăgostește de un Luceafăr sau un Plumb ce mă determină să exprim toate crizele existențiale în rime.

4. Ce tip de poezii îți place să citești?

De-a lungul timpului, am trecut cu ochii prin multe genuri și stiluri, dar cred că o să îmi placă mereu rima albă. Cred că poezia cu cât e mai simplă e mai greu de înțeles. Din punctul meu de vedere, să te chinui cu diferite elemente prozodice ca să îți iasă ca la carte este worthless.

5. Ce te ține aproape de poezie?

Promisiunile.
Faptul că folosesc poezia ca metodă de a transmite mesaje indirecte.
Plus persoanele care consideră versurile mele fiind destul de relatable pentru viețile lor.

6. Când ai început să scrii?

Eram clasa a-VIII-a, asta înseamnă 2016/2017,  dar nu vedeam toate cuvintele acelea că ar reprezenta ceva literar. Am avut momente de început și sfârșit după ce am intrat în liceu, dar din clasa a-X-a nu am mai avut sfârșit se pare.

7. Cum știi când o poezie pe care ai scris-o e bună?

Până să îți dai seama tu singur, ai nevoie de critici și/sau aprecieri. La mine cam așa a funcționat, însă eu nu pot să-mi evaluez o poezie imediat după ce o scriu, așa că aștept să treacă puțin timp, o citesc din nou, dacă e bună zâmbesc, dacă nu, mă transform pentru câteva secunde într-un meme foarte critic și ofensiv pentru ce-am scris.

8. Când începi să scrii o poezie, știi unde vei ajunge?

În general, pornesc de la o idee și o tot dezvolt pe parcurs ce scriu, însă nu pot să zic că ideea cu care am pornit este exact aceeași cu care am sfârșit.

9. Dacă ai putea să alegi orice persoană lângă care să poți scrie o poezie, pe cine ai alege?

Persoana la care mă gândesc, dacă ar fi lângă mine, sunt sigură că nu aș putea scrie o poezie,  pentru că m-ar distrage până și spațiul dintre mâinile noastre. Altfel ar putea fi oricine, ca să pot scrie am nevoie doar de liniște în gânduri. Cred că e foarte important să înveți să-ți semi-controlezi gândurile, pentru că mediul sau persoanele nu te influențează în aceeași măsură precum propria minte.

10. Ai vreun sfat pentru scriitorii tineri?

Să trăiască fiecare moment intens, ca să aibă  de unde să-și ia ideile, în așa fel încât amintirea să rămână undeva mereu acolo, până când n-o să mai aibă adjectivul “tânăr” ca însoțitor pentru “scriitor”.

 

Iată câteva poezii ale Minei:

 

mai stai

răsarituri legate între ele
cu nori și priviri
care încearcă să se repete
ca zilele noastre
și istoria altor atingeri
pe care le-am simțit
când ne uitam una la alta
spre alte și altele.
zile de mai cu amintiri
de ianuarie
trec una câte una
lăsându-și numerele în agendele
noastre.
semne de toamnă bat în ceasul tău,
bat și eu cu vișine în păr
deși nu le e sezonul;
las sâmburii pe-o farfurie vopsită
în culori arămii
ca să fie folosiți pe post de mozaic
când uiți culorile apusului.
răpus de același întuneric
fără nori și priviri,
cu aceiași tristețe în ochii stelelor
de parcă mâine nu e istorie.
de parcă mâine nu-ți bat
alte cuvinte,ca să-ți amintesc
că e alt anotimp.

 

macao

inimă roșie am pus pe masă.
ca să mă faci să te aștept
te-ai dezbrăcat pe jumatate
de când s-a terminat pachetul.

o privire, două priviri;

e rândul meu să pierd.
scot tricoul din mânecă
cu ultima mișcare
poate o să te mai am.

o privire.

nu mai e la modă să joci
cărți pe dezbrăcate în doi.

damă peste damă
și te simți ofensată
că încă mai am haine pe mine.

o ultimă privire.

ai câștigat,
dar cu ce folos
când erai goală
cu inima neagră
pe masă.

 

expresia mea facială când mă gândesc la noi

și vinul avea gust de apă
iar buzele mele erau uscate
tu-mi citeai sylvia plath,
dar nu aveam chef să te aud
cum vrei sa te transformi în pheonix
să mori, să mă iubești.
tu aveai obrajii roșii și

cearcăne

acoperite de vise în care-ți eram

pătrunsă adânc-n oase.

n-ai renunțat să-mi citești poezie

nici după ți-am spus că nu te mai iubesc,

timpul mirose a alcool când sunt cu tine

în fiecare zi la aceeași masă 

aștept să-ți termini țigara

cât timp eu îmi scriu versuri în cap.

e liniște după ce-ți termini poemul

probabil tu stai să-l înțelegi.

m-ai întrebat dacă am fost gay toată viața

sau m-am schimbat după ce te-am cunsocut

câtă naivitate în tine.

sub un zâmbet forțat

ți-am aruncat întrebarea

care te definește

/tu bei de când m-ai cunoscut?

mă aștepți mereu

cu nervi și muzică-n fundal

cu versurile tale ce-mi astupă

perspectiva.

mereu după ce termini

începi să-mi spui că se simte

că e un gol între noi.

poate ne despărțim mâine dimineață

când îmi citești ceva ce urechile n-ar vrea să audă.

îmi diluezi alcoolul ca să nu mă faci dependentă

dar eu nu te mai iubesc

ca atunci când te-am cunoscut.

 

 

 

 

instagramul Minei: @mina_.ed

Ce vedem în ultimul weekend de la One World Romania: recomandări de la Vanina Vignal

Dacă nu ai reușit să ajungi la cea de-a 12 ediție a Festivalului de film dedicat drepturilor omului până acum, mai ai un weekend la dispoziție! Am stat de vorbă cu regizoarea de origine franceză și co-programatoarea festivalului, Vanina Vignal, ca să aflăm ce nu ar trebui să ratăm pe ultima sută de metri.

“Deși este greu, o să aleg să vorbesc mai pe larg despre un singur film (dar nu orice film!): Libertate. Dar nu pot să nu vă recomand călduros și alte filme care rulează în aceste ultimele zile ale festivalului, printre care Marea, Marea al lui Joshua Bonnetta și J.P. Sniadecki, și filmele lui Avi Mograbi, căruia i-am dedicat o retrospectivă: Z32, Între frontiere, Răzbună-mi unul dintre ochi, care va fi urmat de un masterclass.

Still din Z32 de Avi Mograbi

Vineri la ora 18:oo (Cinema Elvire Popesco) si sâmbată la ora 13:00 (POINT), vom avea imensa șansă de a vedea Libertate, proiecția fiind urmată de o discuție pe care o voi modera, cu Guillaume Massart, regizorul, și Alexandra Mélot, monteuza filmului.
Sâmbată dupa proiecție, va fi organizată o reflecție colectivă asupra alegerilor făcute pe parcursul montajului acestui lungmetraj. Ne vom întoarce la cele șapte luni de rezidență în Centrul de Creație Cinematografică Périphérie, aflat în regiunea pariziană, și la mizele, bucuriile și necazurile experienței de a monta un film documentar.
 
Am zis că va fi o șansă imensă pentru ca La liberté e pentru mine, alături de filmul Festen, cel mai mare film (și unicul documentar) care vorbește despre incest. A fost o mare revelație în timpul lunilor trecute, uitându-mă la filme alături de Andrei Rus, pentru selecția noastră One World Romania. Cei care mă cunosc știu că am văzut toate filmele despre tema aceasta, pentru că lucrez și eu la filme despre acest subiect. Toate filmele care urmăresc tema asta, fără excepție, sunt problematice: voyeur-istice și (sau) simplificatoare, și în plus imposibile din punct de vedere cinematografic. Dar filmul acesta este ma-gis-tral. Mi-ar plăcea să aveți încredere în mine fără să citiți nimic despre film înainte (așa l-am descoperit și eu). E un film magnific pe o problematică foarte dureroasă, care oferă mijloace de reflexie dincolo de subiect.
Deci, alergați la cinema, faceți-vă cadoul ăsta!
Evenimentul este organizat în colaborare cu Périphérie si cu susținerea La Cinémathèque du documentaire.
Périphérie este un institut destinat realizării de filme documentare, întemeiat și implantat în regiunea Seine-Saint-Denis încă din anul 1983. Asociația funcționează de-a lungul a patru axe: un program de rezidență pentru cineaști, intervenții la nivel de educație cinematografică, cultură audiovizuală și festivalul Les rencontres du cinéma documentaire.
Périphérie pune la dispoziție un cadru pentru experimentele formale, în care narativitatea și imaginile sunt elaborate pentru a crea noi moduri de percepție și de reprezentare a realității. Unul dintre principiile cheie ale Périphérie este activitatea colectivă, aducând constant laolaltă mai multe minți pentru a discuta impreună – în cadrul unor ședințe la masa rotundă sau al unor dezbateri – filmele aflate în diferite etape de montaj. Atât cineaștii, monteurii și producătorii, cât și spectatorii si teoreticienii de film, șefii de sindicate și cercetătorii, studenții și rezidenții, toți își pun mintea la contribuție și împărtășesc cu ceilalți propriile păreri legate de filmul documentar și diversele procese de scriere.

 

Filme de sfârșit de vară

de Diana Mărculescu, Luisa Balaban și Pavel Dumitrescu

Redacția Super a făcut o mică selecție de filme pe care să le vedem la sfârșitul verii, fie că stăm cu laptopul pe plajă, cu soundtrack-ul completat de valuri, fie că ne ascundem în casă de caniculă.

Y tu mama tambien (2001, r. Alfonso Cuarón)

Cu un fir narativ nonșalant, dar cuceritor, regizorul Alfonso Cuarón experimentează prin Y tu mama tambien un stil ușor documentaristic, manifestare a dorinței lui de a se îndepărta de narativa Hollywoodiană. Deși în centru stă roadtrip-ul adolescenților Carlos și Enoch, vocea naratorului îi adaugă adâncime poveștii, conectând-o cu viața intimă a personajelor, fresca socială a Mexicului și ideea morții.

Filmul îi introduce pe Carlos și Tenoch, doi prieteni care, lăsați singuri de prietenele lor într-o vacanță de vară, călătoresc către mare împreună cu Luisa, o femeie matură care îi cucerește pe amândoi. Apariția ei aduce promisiunea unei experiențe neobișnuite, însă neașteptat de moralizatoare. Povestea e blândă cu superficialitățile și transgresiunile tinereții, care deși sunt în centrul atenției, se lasă completate de finalități mai serioase.

Y tu mama tambien se diferențiază de stereotipul în care femeia matură învață băieții despre sexualitate și viață. Masculinitatea toxică pe care o emană alte filme de acest gen e înlocuită, aici, de problema insecurităților și a bisexualității. Setul de reguli pe care băieții și l-au impus (“Muzica pop e mai bună decât poezia”, “Ia droguri cel puțin o dată pe zi”, “Nu te căsători cu o virgină”, “Adevărul e mișto, dar imposibil de atins”) este ridiculizat de Luisa, iar pe măsură ce călătoria se derulează, noțiunile de prietenie și loialitate se dizolvă din ce în ce mai mult.

Cuarón reușește să revigoreze genul road movie fără să îi ia din simplitate. Și probabil nu există un moment mai bun în care să îi vezi filmul decât o zi încinsă ca asta.

(Diana Mărculescu)

Grave of the fireflies (1988, d. Isao Takahata)

Grave of the fireflies este un duș rece. O animație absolut superbă, un clasic, și o ceapă zemoasă metaforică, gata să te facă să lăcrimezi. Filmul prezintă central povestea a doi frați, Seita și Setsuko, în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial în Japonia, și cum efectele acestuia le schimbă cursul vieții.

Astfel, odată cu un bombardament în apropierea casei lor, cei doi devin orfani și sunt nevoiți să plece în căutarea unui loc mai bun de trăit. Fratele, Seita, ia rolul protectorului și încearcă să îi ofere sorei sale cele mai bune condiții. Povestea te plimbă alene prin cadre imaculate și crude, ce îmbujorează obrajii fetei, cât și prin still-uri înspăimântătoare și răsunătoare care vibrează atemporal prin obuze și bombardamente care par fără sfârșit.

Filmul debutează trist și se încheie și mai și, purtându-te prin dezastrele pricinuite de om omului. Stilul lui Isao Takahata este sincer, astfel încât nu încearcă să promoveze idei politice, iar filmul în ciuda temei sale centrale, e departe de a fi un manifesto sau un film educațional despre cel de-al Doilea Război Mondial, ci mai mult o încarnare a fragilității inocenței, frumuseții și păcii. Fie că vorbim despre o cutie cu dropsuri, de inelul mamei ucise ori de viața în sine, aceste elemente primordiale atârnă de un fir de ața extrem de subțire, care ajunge să se despice  ca o nevinovată consecință a destinului, în care vinovații sunt de ambele părți, fie că vorbim de război ori de frământările celor doi tineri.

Isle of dogs (2018, r. Wes Anderson)

Este cel mai recent film a lui Wes Anderson – o animație stop-motion numai bună de văzut cu ai tăi. În același ton cu care ne-a obișnuit, filmul pune în centrul atenției un oraș în care două partide se luptă asupra autorității Insulei Câinilor: primarul dorește să înceapă exterminarea patrupedelor deja expulzate pe o insulă, convocând ca motiv o boală pe care acestea ar fi purtat-o, pe când Partidul Științific dorește reîntoarcerea acestor vietăți nevinovate în oraș.

Valoarea socială a filmului se face remarcată prin intermediul prezenței speciale a câinilor. Aceștia urmează tiparele democratice ale unei societăți pe teritoriul insulei, dau dovadă de umor și prezență de spirit, dialogul fiind unul antrenant și piperat cu umor subtil. Convorbirile patrupedelor sunt singurele inteligibile, deoarece bariera de limbă împiedică transmiterea dialogurilor purtate de oameni, punându-se în evidență perspectiva din care este construit lungmetrajul.

Cadrele sunt clean, centrate, specifice stilului lui Anderson. Arhitectura este plină de poveste și fler, conturând o Japonie cu un aer futurist și dezinvolt, însă cu aceleași baze tradiționaliste; Harrod, production designer-ul set-urilor filmului, susține:

“The aesthetic was 20 years in the future, but it’s not 20 years from our future. It’s 20 years from some past point, like if you tried to think of Japan in 1963 and imagine 20 years from that future or past.”

Trecerile sunt smooth iar detaliile incredibile; e un film pe care nu merită să îl vezi altfel decât la cea mai bună calitate, esența lui fiind foarte mult în vizual.

The Florida project (2017, d. Sean Baker)

Un film indie în adevăratul sens al cuvântului – ca un junral al personajului principal, Moonee, o fetiță de 6 ani care trăiește într-un motel din Florida alături de mama sa ieșită din tipare, dar iubitoare, urmărind viața ei și a prietenilor săi de-a lungul unei veri atât de toride încât o poți simți prin ecran. Printr-o prismă largă și un set de culori pastelate, este prezentată imaginea familiei monoparentale cu venituri slabe, care se vede nevoită să recurgă la metode necredincioase pentru a oferi o masă copilului.

Cu un aspect jucăuș și simplu, The Florida project e ca o cameră ascunsă care surprinde viața sinceră de copil, unde totul e o joacă și ziua de mâine e mereu mai bună. Lungmetrajul surprinde o metaforă continuă referitoare la diferențele dintre prospera viață asociată Floridei și situația oamenilor care își duc veacul în camere de motel, nu departe de clădirile glossy ale corporațiilor. Totuși, povestea nu e una neapărat tristă, ci funcționează ca un intinerar al existenței reale, unde Disneyworld este cea mai arzătoare dorință, însă la fel ca lui Moonee, ne e imposibil să ajungem la el.

(Luisa Balaban)

Le Skylab (2011, r. Julie Delpy)

Filmul începe cu o familie cu doi copii băgându-se într-un tren arhiplin de mare viteză de la Paris la St. Malo. Locurile sunt repartizate ca într-un autobuz, fiind două mese cu câte patru scaune de fiecare parte pe vagon.

Mama încearcă să se roage de persoanele care ocupă scaunele să schimbe locurile între ei pentru a putea sta întreaga familie la masă însă călătorii ori nu pot sta pe un scaun care este situat în direcția opusă mersului trenului, ori și-au rezervat un bilet special pentru a sta la masă căci sunt membrii privilegiați al unui club de călători frecvenți.

Obligați să stea separați, tatăl cu un copil și mama cu celălalt, ea se uită pe geam și are un flashback cu același drum în vara lui 1979, când ea avea 11 ani.

Micuța Albertine (Lou Alvarez) urma să-și petreacă vacanța de vară la țară, în Bretania, la casa bunicii sale din partea tatălui, Amandine (Bernadette Lafont) și a unchiului său dereglat mintal, Hubert (Albert Delpy). Părinții (Julie Delpy, regizoare și actriță principală deopotrivă, și Eric Elmosnino), Lucienne, bunica din partea mamei (Emanuelle Riva) și alți călători împreună cu Albertine stau liniștiți într-un compartiment pe două bănci lungi.

În prima zi din șederea Albertinei la țară, în care prezicea că satelitul Skylab va cădea undeva în vestul Franței, se strâng toate neamurile pentru a sărbători ziua de naștere a gazdei, Amandine.

În acea zi de sărbătoare și cu soare și cu ploaie: Albertine stătea cu ceilalți copii, care mai de care, jucăuși, năzdrăvani ori sensibili, venindu-i primul său ciclu menstrual, cunoscându-și prima sa dragoste în slow-motion pe L’été indien și, totodată, prima sa dezamăgire în dragoste, luminile de neon din discotecă zbătându-i-se pe față, în timp ce tot restul lumii se rupea pe ceva punk.

Adolescenții erau ori cuminți, ca cei doi frați ochelariști care aveau grijă de copii și mai ajutau prin casă, ori erau enfants terribles, rebeli fără cauză, ca și Christian (Vincent Lacoste) care mereu se lua la bătaie cu cei mici, încerca să agațe vreo fată pe la plajă sau la discotecă și niciodată nu asculta de familia sa.

Cei mari erau împărțiți în cei de stânga și cei de dreapta: Anna, mama Albertinei, era o feministă dură, radicală și mândră protestatară din mai ’68. Pe polul opus – unchiul Roger (Denis Ménochet) era un fost soldat în Algeria care, pentru că a fost în război unde se simțea la mila tuturor, acum nu putea face față revenirii acasă, existenței păcii, feminiștilor și oamenilor de stânga, tânjind după un nou război. Indiferent de indignarea Amandinei, disputele constante despre politică se tot reluau.

După amintirea detaliată a acestei zile, dintr-o dată, Albertine se ridică de pe scaunul ei și se ia, determinată, la ceartă cu restul oamenilor din vagon pentru ca ea și cu familia ei să poată sta împreună, unul lângă altul, la masă. Acest catharsis declanșat de ea le dă prilejul celorlalți călători să se cunoască mai bine și să lege noi conexiuni.

Deopotrivă nostalgic și umanist, Le Skylab recheamă atât experiențele de neuitat ale începutului adolescenței cât și simplitatea oamenilor din acele vremuri.

(Pavel Dumitrescu)

Wild Wild Country – Planuri VS. valori morale.

de Luisa Balaban

Wild Wild Country este un serial tip documentar, însumând 6 episoade, ce surprinde imaginea unui cult pe muchie de cuțit, din anii flower-power ai Americii, care promitea rețeta unui echilibru între diamante și împlinire sufletească, cu un conducător pe cât de învățat pe atât de înstărit, cu 90 de Rolls Royce-uri în garaj și o colecție fantastică de bijuterii. Până în ziua de astăzi este greu să delimităm, departe de deciziile luate de tribunalele din State, ce a fost și ce nu a fost fraudă emoțională ori materială realizată de comunitatea Rajneesh.

Serialul este realizat prin utilizarea unor multipe paralele: spiritualitate și materialism, gândirea conservatoare și cea liberală, dreptate și fraudă, surprinzând o poveste aproape ireală a activității unei comunități create din dorința de eliberare sufletească, care însă pe parcurs s-a împotmolit în mrejele pământești ale existenței. De la indivizi iluminați și puri la rigiditatea bodyguarzilor decorați cu arme semi-automate, documentarul este o portretizare a unor evenimente reale ce accentuează și reamintesc  faptul că paradisul nu-și are loc pe pământ. Bhagwan, cunoscut ca OSHO, este cel care pune bazele unei comunități care se va scufunda în mod ironic din cauza uneia dintre valorile care îi stătea la bază: acceptarea materialismului.

Ce înseamnă spiritualitate și cum ajungi la ea? E destul clar că nici până acum nu s-a găsit rețeta perfectă pentru echilibrul la care visăm cu toții. Însă în anii ’70 răsare imaginea unui ghid spiritual care promite multe și care pare că înflorește asemenea unui al doilea Buddha, atrăgând incontenstabil mase uriașe de oameni aflați în deriva unei societăți capitaliste și industrializate. Spre deosebire de majoritatea conducătorilor proclamați de culte, Bhagwan reprezintă cu adevărat un om complet și învățat, și de la început până la finalul vieții sale nu pare a ascunde un șarlatan sub înțelepciunea sa. De aceea, până și în ziua de astăzi este greu să înțelegem exact caracterul acestui om, care și-a jucat excelent destinul.

Văzând cum numărul adepților săi este în creștere, acesta se hotărăște să mute locația spațiului dedicat comunității sale, unde ținea lecturi și prelegeri, ședințe de meditații și purficare, etc., lăsând-o pe Sheela, un pion important în afacerile cultului, să se ocupe de găsirea unui spațiu favorabil unde Bhagwan ar putea să pună la cale un experiment nemaîntâlnit până atunci. Se stabilesc departe de spațiul natal, India, în apropiera unui sat mic cu puțin peste 40 de locuitori din Oregon, SUA, unde în decursul câtorva luni, pun bazele unui nou oraș, dedicat intereselor și comunității lor. Aceștia preiau numele de sannyasins și au ca plan expansiunea acestei comunități, din dorința de a crea o lume „plină de zâmbete și bună-voie”. Cu grădini, lacuri artificiale și săli de meditație și dans care pot găzdui peste 10 000 de persoane, comunitatea pare de-a dreptul un colț de rai, o imagine fructificată a paginilor din cărțile copilăriei, cu familii zâmbitoare și recolte bogate.

Intenția lor este evident una benevolă, însă locuitorii satului Antelope nu sunt încântați de noii lor vecini. Odată cu micile conflicte ce au loc între cele două tabere, activitatea sannyasinilor devine din ce în ce mai publică și ajung să oripileze din ce în ce mai multă lume. Americanii conservatori și creștini anilor ’70-’80 se înspăimântă la ideea activităților oculte ce s-ar putea desfășura în curtea vecinilor lor, și odată ce sannyasini sunt atacați printr-un referendum local care le cerea acestora să plece, comunitatea pornește într-o luptă defensivă, pe care inițial pare că o conduce.

Sannyasini, cu Sheela în frunte, fac un slalom expert printre legi și amendamentele Consitituției, se folosesc de toate portițele posibile și evită toate încercările oamenilor din exterior de a-i extermina. Însă odată ce oamenii de pretudindeni ajung să îi amenințe, sannyasini ripostează. Astfel, oamenii îmbracați în oranj dau impresia că jonglează cu Ak-47 în timpul liber și sunt pregătiți de orice. Sheela se ocupă în moduri murdare de amenințările exterioare, incendiează sediului poliției și plantează  bacterii ce cauzează salmonela în cadrul restaurantelor din The Dalles în preajma alegerilor, îmbolnăvind peste 800 de persoane, în speranța că oameni nu vor putea ajunge la vot. Cultul acum pare transformat și deplasat de la ideile sale inițiale, fiind continuu în alertă. Tot odată, sănătatea mentală a lui Bhagwan pare a se deprava, consumând substanțe interzise și ajungând sa fie din ce în ce mai atras de bunurile materiale aduse de persoanele influente care se integrează în cadrul comunității.

O lovitură puternică la baza acestei piramide schematice, care șubrezește stabilitatea comunității, are loc în momentul în care Sheela, înregistrându-l pe ascuns pe Bhagwan, află că acesta va urma să își inducă moartea cu ajutorul medicului orașului. Astfel plănuiește să îl ucidă pe medic, realizând că Bhagwan nu se mai afla în deplinătatea facultăților mintale. Sheela, alături de alți câțiva din cadrul consilului, decid să plece și se refugiază în Germania. Comunitatea se prăbușește treptat odată ce Bhagwan face publice erorile lui Sheela, care ajunge să fie acuzată de incendierea sediului, tentativă multiplă de omor și de înregistrarea ascunsă, detaliată și continuă a tuturor membrilor comunității.

Finalul celor 6 episoade te surpinde confuz și nesigur în legătură cu părerea ta față de cei doi protagoniști: Sheela, care acum pare o bătrânică plăpândă sub imaginea puternică a tinereților sale, care în mod schematic nu expune nici un fel remușcări fața de actele brutale realizate, și Bhagwan, care a murit suspicios, cel mai probabil într-un complot al moștenitorilor averii sale, însă ca un adevărat erou în sânul comunității. La sfârșit, vezi imaginea de ansamblu a unei comunități care a rămas unită în cele mai urâte scenarii și care acum poartă în memorie povara cât și frumusețea acelor vremuri, asemenea legăturilor care se creează între veteranii de razboi. O aventură ciudată, demnă de un thriller puternic, documentarul scoate la iveală o parte importantă și de cele mai multe ori evitată din viața omului cunoscut drept OSHO, în care frontierele dintre bine și rău nu se mai disting. Cunoaștem astfel limitele pe care oamenii sunt dispuși să le depășească pentru a-și îndeplini planurile, chiar dacă astfel își încalcă propriile valori morale.

Personajele noastre preferate LGBTQ+

de Diana Mărculescu, Teodora Mistodie, Luca Istodor, Pavel Dumitrescu, Dragoș Dimoftei

Pentru persoanele din comunitatea LGBT, să ai un personaj cu care te poți identifica poate fi esențial. Te poate ajuta să te accepți pe tine însuți, să vezi că mai există și alte persoane care au aceleași sentimente, dar și să vezi cât de diversă e comunitatea queer în sine și cât de mult diferă experiențele membrilor ei. Pentru mulți tineri LGBT, mai ales înainte să cunoască alți tineri ca ei, să “te” vezi pe ecran înseamnă să ai un sentiment de siguranță. Fie că e la cinema (și de aici importanța proiectării filmelor queer și îngrijorarea noastră în ceea ce privește “protestele” homofobe recente de la muzeul țăranului), fie că e acasă, noaptea, pe ascuns, pe laptop sau pe mobil, personajele queer devin un fel de prieteni. Din toate motivele de mai sus am hotărât să vă prezentăm câteva dintre personajele noastre queer preferate- sperând să vă încurajeze să descoperiți și mai multă cultură LGBT.

Lito Rodriguez, Sense 8

Am văzut doar primul sezon din Sense8 (pe tot dintr-o dată, atunci când a apărut), şi galeria de personaje a rămas cu mine ca o lecţie de diversitate, atât din punct de vedere al sexualităţii, cât şi al identităţii culturale. E greu să ai favoriţi, dar trebuie să vorbim despre Lito Rodriguez.

Lito e actor în Mexic şi joacă personaje care dogoresc de pasiune şi frumuseţe. În realitate, are o viaţă la fel de intensă, însă nu se întoarce niciodată acasă la vreo așa-zisă “frumuseţe latină” cu păr lung şi întunecat, ca în filmele în care joacă. Ci la iubitul lui, Hernando, profesor de istorie a artei.

Relaţia lor e ascusă de ochii publicului pentru a nu îi afecta reputaţia lui Lito, care practică prea des exerciţiul incomod de a schimba pronumele atunci când vorbeşte despre dragoste în interviuri. Ceea ce Lito urmează să înveţe e o lecţie despre sinceritate şi mândrie, o lecţie numai bună pentru cel mai priceput mincinos al serialului.

Îmi place Lito atât de mult pentru felul în care îşi permite să se lase profund fascinat de orice, deşi se poate controla atât de bine. De exemplu, a început să plângă în timpul unei filmări pentru că actriţa cu care juca era deosebit de frumoasă, şi i se părea tragic că timpul ar putea-o schimba. Iar când vine vorba de Hernando, ochii îi strălucesc şi vorbeşte despre iubirea lor ca şi cum ar fi o experienţă religioasă. Profund, sensibil şi loial, Lito îşi vede viaţa ca o îmbrăţişare dintre miracole şi tragedii – şi o trăieşte cu uimirea unui copil.

(Diana Mărculescu)

Adena El-Amin, The Bold Type

Adena, as her twitter bio reads, “is a proud Muslim lesbian”. Fotograf de origine iraniană, vine inițial la New York pentru primul ei vernisaj.

Facem cunoștință cu ea încă din episodul pilot, când refuză să ofere un interviu pentru Scarlet, motivând că revista ar promova subiecte anti-feministe. După o discuție cu Kat, directorul social media, reconsideră articolul și între cele două se leagă o frumoasă prietenie. Fire artistică și o feministă convinsă, Adena este mereu cea mai interesantă prezență dintr-o încăpere, iar Kat, deși nu a crezut vreodată că este alfel decât straight, începe să își pună întrebări despre propria sexualitate. Când Adena vrea să își prelungească viza, ea apelează la Kat pentru o scrisoare de referință și ajung să se cunoască mai bine. Pe parcurs, relația lor devine una romantică.

Ce îmi place cel mai mult la Adena este că știe exact cine e, radiază încredere și pasiune. Își îmbrățișează latura spirituală și are un set de valori foarte bine definit. În plus, o încurajează pe Kat să își urmeze inima și să se bucure de farmecul momentului, fie că asta înseamnă să închidă ochii și să asculte muzica unui bătrân violonist sau să cumpere un bilet de avion spre cealaltă parte a lumii.

Cu viziunea ei artistică provocatoare și în contextul social actual, este greu ca viața ei să nu se transforme într-un constant political statement. Adena ajunge să fie deportată, arestată și insultată pe stradă din cauza etniei, iar asta ar trebui să ridice niște semne de întrebare în privința modului în care ne lăsăm controlați de prejudecăți și alegem să fim ignoranți față de cei din jurul nostru.

(Teodora Mistodie)

 

Brian Kinney, Queer as Folk

De multe ori, oamenii își aleg personajul preferat din filme sau seriale în funcție de cu cine se pot identifica sau cu cine relaționează cel mai mult. Pentru mine, însă, e greu de spus că mă identific cu Brian. E însă primul personaj gay care îmi vine în minte, din motive emoționale, pentru că, cumva, el a fost acolo în timp ce eu descopeream că sunt gay și în timp ce îmi făceam coming out-ul.  M-am uitat la Queer as Folk nopțile, după ce ai mei credeau că dormeam, pe la începutul clasei a 9-a. Părinții mei nu puteau să știe că mă uit, fiindcă nu știau încă că sunt gay. Mă uitam la serial (și da, în perioada aia, toate cele șase sezoane au trecut neașteptat de repede), ca să înțeleg cam cum stă treaba cu sexualitatea, și Brian a devenit un fel de model în capul meu.

Dacă aș sta să mă gândesc acum, Brian nu incorporează tocmai lucrurile în care cred, și nici nu seamănă cu mine: e destul de egoist (deși, în momente neașteptate, arată și că, de fapt, îi pasă de alții), pune întotdeauna pe primul loc munca, e super sigur pe el și nu îi pasă de ce gândesc ceilalți. Probabil tocmai din cauza siguranței ăsteia a ajuns un fel de “model” în mintea mea, mai ales într-un moment în care mă simțeam vulnerabil și nu prea știam la ce să mă aștept. Cred că mai admiram (sau încă admir) cum Brian era un fel de “rege” al cluburilor gay, cum putea “avea” orice tip ar fi vrut de acolo. Asta în comparație cu mine în perioada respectivă, care nu cunoșteam aproape niciun tip gay și nu aveam nicio idee despre cum să săruți (un băiat).

Cred că încă mai caut spiritul ăla de comunitate pe care mi-l inspirau Brian, grupul lui de prieteni și întreaga stradă gay cu localuri gay din serial. Țin minte când Justin (iubitul, ulterior, al lui Brian) a mers pentru prima oară pe strada aia: a întrebat pe cineva la ce club să meargă, iar persoana aia i-a răspuns “twinks sunt la clubul ăla, bears sunt la clubul ăla, leather acolo, dacă vrei să dansezi te duci acolo…”. Era construit ca un fel de loc al tuturor posibilităților, părea că poți să mergi din bar în bar și să cunoști câte un om nou în fiecare dintre ele. M-am simțit și eu așa, pentru câteva ore, când am fost anul trecut în Toronto, pe Church Street (ironic, nu?), unde s-a filmat parte din Queer as Folk. Cine știe, poate la un moment dat voi sta mai mult într-un oraș cu un cartier gay ca în serial, și o să reușesc să mă simt, puțin, ca Brian.

(Luca Istodor)

 

Laurence, Laurence Anyways

Povestea filmului se petrece în decursul a 10 ani (1989-1999) și urmărește atât evoluția, transformarea, ieșirea din cocon a personajului titular (Melvil Poupaud), cât și relația sa bulversantă și instabilă cu iubita sa, Frédérique (Suzanne Clément).

Filmul debutează cu protagonista în prezent, ce dă un interviu cu ocazia lansării primului său roman, ale căror idei ne sunt spuse de ea însăși, pe un ecran blank negru, înainte de opening credits:

“Caut o persoană care îmi înțelege limba și știe să o vorbească. O persoană care, fără să fie un paria, se va întreba nu numai de drepturile și valorile celor marginalizați, dar și ale celor despre care spun că sunt normali.”

Apoi, ne este arătată încăperea sa. După, o vedem vag ieșind afară, ne sunt arătate în slow-motion fețele tuturor oamenilor de pe stradă și toate expresiile lor distincte când o văd, pe fundalul melodiei If I Had a Heart de Fever Ray.

Ulterior, ne este dezvăluit trecutul eroinei, într-un fir cronologic, arareori întrerupt de intervenții ale sale și ale intervievatoarei din prezent.

10 ans plus tôt: Situația lui Laurence este destul de bună: la vârsta de 30-40 de ani, este un profesor universitar de literatură din Montréal foarte apreciat, primind un mare premiu și aflându-se într-o relație înfloritoare cu Fred, partenera sa.

Totuși, pe lângă farmecul, umorul și dârzenia eroului, manifestate explicit, o ușoară neliniște crește în persoana sa, aceasta contemplând privirile, stilul vestimentar, părul, machiajul și body language-ul studentelor sale, ulterior, înfingându-și ace de siguranță în unghiile sale.

Această neliniște își atinge punctul culminant în mașină: cu ocazia aniversării lor, după săruturi, îmbrățișări și ciocnirile paharelor de șampanie, Fred îi dezvăluie lui Laurence, cu mult entuziasm, că a luat două bilete de avion pentru un weekend la New York. De aici, eroul nostru izbucnește într-un adevărat catharsis: după furia și reproșurile sale, manifestate într-o manieră foarte bărbătească, pentru luarea unei decizii atât de mari și atât de bruște, când mașina intră în spălătorie, Laurence îi spune lui Fred că trebuie să-i mărturisească ceva foarte serios, o chestiune de viață și de moarte. Nici nu apucăm să auzim dezvăluirea acesteia, că o și vedem, din exteriorul benzinăriei, pe Fred ieșind, pe jos, în grabă.

În timp ce este clar că Fred vine dintr-un mediu familial mai degrabă modest și închis la minte, sora sa (Monia Chokri) dezaprobând încontinuu această transformare, făcându-se referințe la ce părere ar avea mama celor două, cu familia lui Laurence, lucrurile stau puțin altfel: tatăl său vitreg este un couch potato care nu-și poate dezlipi ochii de la televizor, iar mama sa (Nathalie Baye) duce un trai în întregime monoton, supus soțului și carierei sale, renunțând la pasiunea sa pentru desen. Când Laurence i se arată brusc, de nicăieri, după o lungă absență, pentru a-i da de știre despre viitoarea sa transformare, aceasta inițial îl respinge. Ulterior, îi mărturisește că era de așteptat, că el mereu se îmbrăca ca o fetiță când era copil și că era sigură că ar fi ajuns gay. Prima zi ca femeie pentru Laurence coincide cu ziua de naștere a mamei sale. O surprinde la gară, dându-i cadou un set de pensule. Mai târziu, când se revede cu fiica ei, ajunge să dea de pământ și să distrugă televizorul soțului său.

Filmul este realizat cu o atenție și cu o meticulozitate aparte, Dolan punând accentul pe close-up-uri, evidențiind machiajul strident și/sau diversele expresii faciale ale personajelor si pe alternarea dintre slow-motion și o moțiune bruscă, foarte repezită în momentele în care este prezentă o melodie pe fundal. Acest stil își atinge apogeul în scena în care Fred își face apariția la Cinébal, cu melodia Fade to Grey de Visage pe fundal; și apoi, după ce se revăd peste mult timp, atunci când Laurence și Fred ajung, în sfârșit, în destinația lor de vis, l’Île au Noir, aflându-se în extaz, cu melodia A New Error de Moderat pe fundal.

Până la urmă, deși cei doi se tot despart și se reunesc pe parcursul acestui deceniu, fiecare alegându-și un drum aparte în viață, dragostea lor rămâne indestructibilă, iar cei doi mereu găsesc un prilej de a fi din nou împreună.

Pe tot parcursul filmului, atitudinea eroului, ulterior devenit eroină, nu se schimbă: rămâne mereu sigură pe sine, conștientă de ce simte și de ce vrea, având un curaj și o determinare fără limite. Rămâne Laurence anyways.

Mereu are două țeluri: acela de a o avea pe Fred și acela de a schimba atât cum sunt percepute în societate persoanele marginalizate, cât și cele care pretind a fi normale, cel din urmă fiind îndeplinit prin publicarea primului său roman.

(Pavel Dumitrescu)

Salvador Dali, Little Ashes

„Dry land, quiet land of immense night. Wind in the olive grove. Wind in the sierra. For Salvador Dali, of the olive-colored voice…”

Acestea sunt primele vorbe ale filmului ce m-a crescut.

„Little Ashes” prezintă, mai mult sau mai puțin ficțional, o parte din viața lui Salvador Dali, un geniu care mi-a obsedat o bună parte din adolescență. Un lucru mai puțin cunoscut despre faimosul artist ar fi că acesta a avut o sexualitate suficient de fluidă, având ca primă muză (înaintea rusoaicei Gala) un poet andaluz, pe numele său Federico Garcia Lorca. Filmul conturează o imagine complexă a relației dintre cei doi, focalizând pe zbuciumul lumii interioare a unui om în aparență încrezător, liber și fără limite; povestea prezintă drama unei iubiri cvasi-platonice, în procesul dezvoltării ei. Astfel, acţiunea este orientată către interiorul personajelor.

„Little Ashes” abordează numeroase teme cu care am rezonat. Filmul conţine statement-urile curajoase ale lui Dali când se îmbracă flamboaiant, ori când face travesti pentru a creiona tragedia încarcerării unui suflet ce nu-l poţi limita la etichetele unui gen. Acesta are şi cele mai incitante scene de dragoste nespusă, tânără, inocentă şi, paradoxal, erotică (apăsarea unui aproape-sărut poate fi mult mai erotică decât o oră de sex) între cei doi băieţi. Un alt subiect interesant este rebeliunea personajului principal demonstrată prin sfidarea fascismului şi sistemului hiper-conservator al acelor vremuri cu ajutorul artei sale.

La nivel personal, pentru mine, cel mai inspiraţional lucru din acest film a fost portretizarea unui geniu monstruos, căruia nu îi pare rău de nimic, care provoacă şi se răsteşte, care deţine o forţă interioară ce sfâşie tot şi pe oricine, care trăieşte aproape epicureic şi a cărui esenţă este superb capturată în următorul citat din film: „If I’m going to be anything more than average, if anyone’s going to remember me, then I need to go further in everything: in art, in life, in everything they think is real: morality, immorality, good, bad. I, we have to smash that to pieces, we have to go beyond that, we have to be brave. No limit.”

Acest film a fost primul cu tematică queer pe care l-am văzut, iar faptul că se află pe locul întâi în topul preferințelor mele are de-a face cu mai mulți factori: de la proiecția propriilor sentimente asupra poveştii în procesul de auto-descoperire din anii adolescenței mele, până la nevoia de a urmări şi, implicit, de a „simți”  erotismul ezoteric emanat de două personaje masculine, precum și senzualitatea tipic spaniolă inerentă acestui film.

(Dragoș Dimoftei)

The Killing of a Sacred Deer – Alegeri și mâini frumoase

de Luisa Balaban și Pavel Dumitrescu

The killing of a sacred deer este lungmetrajul în regia lui Yorgos Lanthimos, un film-paradigmă ce se inspiră din bazele unui mit antic grecesc (Iphigenia), transpus teatral de Euripide în tragedia Ifigenia la Aulis. Aceasta povestește cum, în ajunul războiului troian, la limanul Aulis, este adunată întreaga flotă a tuturor regatelor din Hellada, pregătită să strabată marea Egee pentru a ajunge în ținutul Troiadei, în Asia Mică; însă nici un vas nu poate înainta din cauza vântului ce bate foarte puternic în direcția opusă. Agamemnon, regele din ținutul Argos (sau Micene) află de la profetul Calhas că toate aceste vânturi persistă din vina lui, fiindcă, plecat la vânătoare, a ucis o căprioară sacră, foarte dragă zeiței Artemis. Așadar, zeița pădurii și a animalelor, l-a blestemat pe Agamemnon, oprind vânturile năpraznice numai dacă împăratul îi va plăti cu același preț: sacrificarea fiicei sale de vârstă fragedă, Ifigenia. Lanthimos transpune acestă poveste în stilu-i caracteristic, brutal, rece, cumva lipsit de emoție însă cu o puternică încărcătură spirituală și morală, asupra unei familii din secolul 21. Astfel, suntem părtași la drama unei familii întregi care riscă să moară dacă tatăl nu reușește să ia o decizie și să sacrifice unul dintre membrii acesteia.

Stilul regizoral greu de confundat al lui Yorgos Lanthimos aduce la suprafață o poveste morbidă cu accente religioase, desfășurând în fața privitorului o poveste complexă. Filmul debutează cu un ecran blanc peste care e suprapus o bucată din Jesus Christus schwebt am Kreuzel de Michel Corboz, un cânt coral sobru bisericesc. Este dezvăluită apoi imaginea unei operații pe cord deschis, ce ne oferă o primă imagine a importanței chirurgilor în lumea utopică ce urmează a fi redată.

Accentul este pus asupra lui Steven (Colin Farrell), tată și chirurg de renume, ce duce o viață aparent perfectă, atât el cât și familia sa, în întregime stabilă, lipsită de defecte. Cu ani în urmă acesta se ocupa de operația unui pacient ca oricare altul dar care dintr-o greșeală, în complicata sa chirurgie care ne este arătată la început, l-a omorât. De atunci, la fel ca tatăl unei asemănănătoare familii din filmul Force majeure – care este convins că și-a luat soția și copiii cu el să-i salveze în timpul unei bruște și rapide avalanșe neprevăzute, când, de fapt, a alergat de unul singur de la pericol, lăsând restul familiei să se salveze pe pielea sa – Steven trăiește în continuare pe deplin convins că nu a făcut nimic greșit, cum se cuvine atât în profesia sa, cât și în viața sa personală, niciodată cedând, asemenea regelui micenian. Însă, dacă felul superficial, ușor anxios, cu care vorbește cu oricine din jurul său ar fi prea subtil, atunci coloana sonoră, compusă din viori high-pitched ne transmite că ceva e în neregulă în viața și în mediul relativ perfecte ale sale. Identitatea acestuia începe să conteze în momentul în care Martin (Barry Keoghan), fiul omului mort pe masa de operație apare peste 3 ani  în viața lui Steven, care inițial nu pare că cere mai mult decât o imagine masculină în evoluția sa, Steven fiind singura sa legătură mai apropiată cu ideea existenței tatălui său. Acesta își minte colegii și soția în legatură cu Martin, ascuzând inițal adevărata sa legătură cu băiatul, care e bazată pe ani de vină reprimată.

Odată ce Martin ajunge să petrecă mai mult timp acasă la Steven, iar fiica sa se îndrăgostește de el, situația familiei se înrăutățește. Ceea ce până acum era aparent imaginea perfectă a unei familii complete, de succes și realizate, care trăiește în imaginea unei locuințe grandioase, se distruge sub una din influențele unei consecințe pe care Steven nu a vrut să și-o asume când ar fi trebuit.

Mi se pare foarte inteligent din partea lui Martin să aștepte 3 ani după accidentul de față. În acest fel, cu trecerea timpului, Steven a reușit să treacă cât de cât peste aceasta, dedicându-se cu meticulozitate și concentrare carierei și familiei sale. Acum, când totul îi merge perfect, Martin se decide să i se răzbune.

Martin dezvăluie progresiv faptul că amestecul său în familia lui nu e întâmplător, iar în scurt timp se va face dreptate. Treptat, mezinul, apoi fiica cea mare ajung să se îmbolnavească. În ciuda faptului că testele medicale nu recunosc nici o anomalie, cei doi copii pierd capacitatea de a merge și pofta de mâncare. Martin îi anunță că sunt doar 3 etape până la moartea lor, ultima fiind sângerarea ochilor, iar singura modalitate de prevenire a morții întregii familii este aceea ca Steven să aleagă unul dintre membrii acestia și să îl ucidă, în semn de sacrificiu închinat răposatului tată.

Povestea filmului evoluează continuu, plot-ul fiind plăcut-confuz și plin de simboluri de la început până la sfârșit. Steven întruchipează alături de familia sa idealul universal al familiei împlinite pe plan profesional, tronând peste domeniul medicinal. Sunt portretizați asemenea acestei imagini curate și impecabile, lucrând în spitale utopice, asemenea unor catedrale, cu coridoare largi și săli spațioase, cu remedii miraculoase și șanse de 100% vindecare. Însă odată ce povestea se aprofundeaza în istoria acestora, dezvăluie aceiași mizerie umană caracteristică existenței.

Încă din primele 15 minute Steven este prezentat asemenea unei persoane false, materialiste, discuția dintre el și unul dintre colegii săi în legătură cu ceasuri dezvăluind importanța imaginii exterioare pentru sine, și cum o „curea de metal e mult mai arătoasa decat una simplă de piele”. Faptul că alege sa îi cumpere acest ceas cu o curea de metal lui Martin, care ulterior schimbă cureaua cu una de piele, anticipează tipul de relație dintre cei doi și diferențele dintre interesele celor doi la un nivel mai profund.

De-a lungul filmului se face remarcată obsesia în legătură cu mâinile protagonistului, fiind adorate, sexualizate, lăudate, ridicate în slăvi pentru minunile pe care le realizează, utilizindu-se adjective precum white, beautiful, clean. Însă în opening shot vedem cum acesta își îndepărtează mănușile însângerate după o zi lungă de muncă, de unde putem extrage o paralelă referitoare la stilul său de viață, unde pentru cei din extrior imaginea lui este nepătată, însă el își cunoaște greșelile, pe care nu și le acceptă și preferă să le lase să putrezească.

Martin e o figură diferită, care nu pare că se încadrează în tiparele unui personaj obișnuit. Părând a avea puteri supranaturale, Martin reprezintă o reinterpretare o unei zeități precum Dumnezeu în creștinism, însă valorile și puterile sale sunt valabil comparabile cu oricare altă imagine capitală a religiilor universale. Astfel Martin este cel care îl pedepsește pe Steven pentru faptele sale neasumate. În ciuda legăturii dintre el și fiica chirugului, Kim, Martin nu o cruță de durerile răscumpărării imaginii tatalui sau, căci orice intervenție în planul său i-ar murdări etica, unul dintre puținele elemente care rămân neatinse de-a lungul poveștii. Scenele precum cea în care soția chirurgului, Anna (Nicole Kidman), săruta picioarele tânărului insistă asupra identității spirituale înalte a băiatului.

Relația dintre cei doi este rezumată cel mai bine în scena în care Martin îl mușcă pe Steven de mână și îi explică de ce nu l-ar ajuta cu nimic daca i-ar „mângâia” rănile, căci niciodată nu trebuie să atingi o rană deschisă. Însă răspunsul se află în faptul că Martin își face o rană asemănătoare, fără a arăta vreun semn de durere.

Pe parcursul filmului, deși Steven își reprimă constant vina și nu recunoaște niciodată ce a făcut, Anna și Kim, după ce reușesc să-l cunoască îndeaproape pe Martin, își dau seama foarte clar ce s-a întâmplat. Astfel, prin atitudinea sa rece, fără scrupule, dar totodată pe deplin onestă și rațională, și prin adevărata iubire reciprocă dintre el și Kim (neținând cont de tatăl ei, de ce are pregătit pentru acesta și de posibila moarte a ei însăși), fiica și soția ajung să-i adere lui, împotriva bărbatului din familie, cea dintâi rămânând la fel de îndrăgostită de el ca la început.

În momentele cruciale ale finalului îl găsim pe Steven distrugându-și întru totul ultima legătura sinceră care promitea idea unei familii ideale, fiul său, Bob, fiind victima sacrificiului său. În ciuda faptului că tânărul era singurul care încă avea încredere deplină în tatăl său și îi era alături, acesta este prețul pe care familia îl plătește pentru faptele chirurgului.

Lungmetrajul spune povestea unui om laș și trufaș, care se ascunde în spatele imaginii clădite prin succes și falsitate, însă care nu poate scăpa de consecințele spirituale ale faptelor sale. Viziunea lui Lanthimos este una fascinantă, construind pe baza unor simboluri aparent distanțate în înțeles și origine, o dramă horror a secolului curent, ce tratează teme ordinare într-o manieră curajoasă, îmbinând spiritualul și supranaturalul într-un mod firesc cu știința, reușind să construiască un univers credibil și hipnotizant.

Super Shorts: La Partita Lenta

de Diana Mărculescu

La partita lenta e un exerciţiu vizual neobişnuit pentru Paolo Sorrentino, pe care suntem obişnuiţi să-l vedem capturând frumuseţea în forme mai „curate”, ca arhitectura, muzica sau demnitatea bătrâneţii. În acest scurtmetraj alb-negru, regizorul demonstrează că acelaşi tip de graţie poate fi găsit şi în lumea rugby-ului, în ciuda brutalităţii şi a noroiului.

Deşi dialogul lipseşte, ritmul îşi anunţă prezenţa prin zgomotele de fundal şi camera care aleargă în jurul personajelor, lacomă după cât mai multe unghiuri. Şi oricât de laborioasă ar fi munca din spatele acestor imagini, nu îţi dau senzaţia de artificialitate. Dimpotrivă, ritmul e organic şi nu mai are nevoie de alte elemente pentru a desăvârşi limbajul filmului.

E de remarcat cum regizorul reuşeşte să construiască personaje cu gravitate în doar 10 minute. Imaginile-cheie (de exemplu, bătrâna care mimează un sărut în timp ce expiră fum, sau fiul care îi masează piciorul tatălui înainte de meci) scot personajele din stereotipurile lor aparente, oferindu-le particularităţi stranii.

Mie nu mi-a plăcut niciodată să mă uit la sporturi, aşa că nu o să încerc să vă vând scurtmetrajul vorbind despre rugby. Dar pot să vă spun de cât de frumos sunt portretizate legăturile familiale, care înfloresc şi mai mult sub vraja lentă a meciului.

Super Shorts: The Candidate

de Ștefania Butnaru

Ți-ai dorit vreodată ca cineva să moară? Nu un gând care doar a fulgerat prin mintea ta, ci o năzuință aproape dureroasă. Dacă da, oare ar fi de ajuns ca persoana în cauză să-ți cunoască setea morbidă ca să moară? Nu? Dar dacă i-ar dori o sută de oameni care și-ar contempla zilnic acest gând?

Întrebări care par chiar relevante în contextul junglei în culori reci a unei corporații. Frustrări adunate una peste alta: absența perpetuă a aprecierii, ignoranța cu care te tratează șeful și chelia ta prematură. Desigur, toate aceste trebuie să-și găsească o țintă concretă – colegul incompetent care primește laude nemeritate. Cel puțin îi poți aplica o tortură publică refuzând să îl ajuți la pornirea proiectorului și savurându-i fiecare picătură de sudoare. Toată tensiunea asta e cu noi din prima secundă a filmului, abil întreținută de stilul alert și acid de a expune al personajului-narator.

Rutina apăsătoare și densă e întreruptă de un umil domn la sacou, care îi cere personajului nostru doar 10 minute (căci la 6 fix toată clădirea se năpustește asupra liftului). De ajuns cât să îi schimbe toate planurile.