3 filme de la OWR13

de Ioana Răducu

Între 21 și 30 august s-a desfășurat ediția a treisprezecea a festivalului de film documentar One World Romania, de data aceasta într-un format puțin atipic: pe lângă proiecțiile fizice, peste 50 de filme din selecția festivalului au fost disponibile pentru online streaming. Cum locuiesc în afara Capitalei, posibilitatea de a vedea OWR de acasă a fost binevenită, iar cele zece zile în care am vizionat exclusiv film documentar au fost modul ideal de a petrece sfârșitul verii.

Ca festival dedicat drepturilor omului, One World Romania urmărește să aducă în vizorul publicului perspective cât mai diverse. Din secțiunea Pe muchie de cuțit, al cărui punct central îl constituie întocmai experiențele diferitelor comunități marginalizate, A Rifle and a Bag (2020, r: Cristina Haneș, Isabella Rinaldi, Arya Rothe) este povestea unui cuplu care, pentru a le putea asigura copiilor educația necesară, dezertează organizația indiană naxalită – o grupare politică maoistă care luptă pentru drepturile aborigenilor din India. Chiar și după dezertare, persecuțiile politice nu încetează, întrucât sunt încă priviți drept cetățeni de mâna a doua: nu au actele necesare pentru a-și înscrie fiul cel mare la școală – căci procurarea acestora ar necesita reîntoarcerea într-o localitate dominată de naxaliți – iar sistemul birocratic obtuz nu face altceva decât să le îngreuneze procesul de reintegrare în societate.

Într-o manieră empatică, dar discretă, filmul surprinde momente din viața de zi cu zi a familiei. Regizoarele nu intervin, ci lasă lucrurile să se deruleze cu cât mai multă naturalețe. Culoarea locală și autenticitatea secvențelor în care cei patru membri ai familiei își petrec timpul împreună creează o atmosfera atât de intimă încât ai putea foarte ușor uita de prezența camerei de filmat.

Comunitățile tribale din India continuă să aibă acces limitat la educație din cauza barierelor culturale și psihologice. A Rifle and a Bag, un film revigorant prin veridicitatea sa, pune în lumină consecințele persecuțiilor politice și ale sistemelor sociale ierarhice, care amplifică inechitățile și reduc șansele multor copii de a-și construi un viitor lipsit de griji,

Din cadrul secțiunii Girls just wanna have fundamental human rights, m-am oprit asupra documentarului Yours in Sisterhood / Cu drag, sora ta (2018, r: Irene Luszitg), un proiect care are ca punct de plecare o serie de scrisori, majoritatea nepublicate, trimise revistei feministe Ms între anii 1972 și 1980. În fața camerei, zeci de femei din Statele Unite de astăzi citesc și reacționează la scrisori expediate din orașul lor către redacția Ms. În câteva cazuri rare, regizoarea a reușit să le întâlnească și să le intervieveze chiar pe expeditoarele originale, care își citesc propriile cuvinte scrise când erau mult mai tinere și reflectă asupra aspectelor care s-au schimbat odată cu trecerea timpului. Astfel, scrisorile vechi de mai bine de 40 de ani facilitează deschiderea unor discuții libere despre discriminarea din comunitățile americane, despre nedreptățile cu care se confruntă femeile de atunci și de acum deopotrivă.

Datorită contactului său cu o mulțime de comunități și culturi diferite, feminismul este mai mult decât un set de valori predefinite, iar persoanele care aderă la această mișcare sunt la fel de diverse în gândire și concepții. Documentarul lui Irene Lusztig este remarcabil întocmai pentru că recunoaște existența acestor diferențe și, în loc să se limiteze la discuții confortabile, abordează o largă varietate de subiecte controversate, subliniind astfel necesitatea de a asculta și de a învăța de la ceilalți. Cu toate acestea, este greu de ignorat faptul că un film care se prezintă drept apolitic include două declarații pro-armament, fără a-i acorda și celeilalte părți șansa de a-și expune argumentele; din fericire, marea majoritate a conversațiilor aduse în prim-plan de regizoare sunt cu adevărat emoționante și atrag atenția asupra unor probleme de mare importanță.

Yours in Sisterhood realizează o privire de ansamblu asupra feminismului, meditând asupra trecutului și viitorului mișcării; mai presus de orice, reușește să creeze o punte solidă între generații și să ne aducă aminte că nu ne-am atins încă toate scopurile, că multe voci continuă să fie reduse la tăcere și că este datoria fiecăreia și fiecăruia dintre noi să le ascultăm, să căutăm să le înțelegem și să le facem auzite.

M-a fascinat de asemenea relevanța accidentală pe care a căpătat-o Ne croyez surtout pas que je hurle / Nici să nu va gândiți că urlu (2019, r: Frank Beauvais) în contextul actual, un documentar despre solitudine și cinefilie, totodată câștigătorul premiului publicului la ediția de anul acesta a festivalului.

Devastat după despărțirea de o persona iubită și lipsit de energia creativă de altădată, regizorul Frank Beauvais se izolează într-un orășel din Alsacia, departe de vacarmul din Paris. Își petrece mare parte a timpului vizionând film după film, în încercarea de a evita o confruntare directă cu propriile gânduri. Își documentează existența cotidiană tot prin intermediul filmului, însă nu el este omul din spatele camerei; rezultatul este Ne croyez surtout pas que je hurle, un videojurnal alcătuit din secvențe extrase din peste 400 de filme.

Paradoxal, faptul că alege să își ilustreze monologul folosind materialul altor regizori transformă documentarul într-o experiență și mai intimă. Deși par impersonale în primă fază, fragmentele de film care se derulează pe ecran lasă să transpară întreg tumultul de emoții trăite de cineast, de la plictiseală și singurătate până la teama care îl împiedică să se exprime artistic. Beauvais nu descrie pur și simplu cinefilia compulsivă, ci își face privitorii să o retrăiască prin intermediul unui film care este produsul direct al acesteia.

Pentru mulți dintre noi, a ne refugia în film a devenit un răspuns instinctiv în momentele de vulnerabilitate. Eseul vizual al lui Frank Beauvais pune acest tip de reacție sub semnul întrebării: este cinefilia un mecanism sănătos de procesare a angoaselor personale, sau doar o distragere temporară care amplifică pasivitatea și sentimentul de singurătate? Poate fi interacțiunea cu lumea exterioară substituită prin film? Concluzia la care ajunge este că „filmele sunt oglinzi, nu ferestre”, mai degrabă o cale de autodescoperire decât de cunoaștere a lumii; tot o oglindă este și documentarul în sine, iar reflexia pe care o înfățișează este reconfortantă și dureros de realistă în egală măsură.

Eu am preferat să desprind alt mesaj decât cel pe care presupun că a intenționat Beauvais să îl transmită: multe lucruri frumoase pot deriva din suferință, iar Ne croyez surtout pas que je hurle este cel mai demonstrativ exemplu.