Filme de sfârșit de vară

de Diana Mărculescu, Luisa Balaban și Pavel Dumitrescu

Redacția Super a făcut o mică selecție de filme pe care să le vedem la sfârșitul verii, fie că stăm cu laptopul pe plajă, cu soundtrack-ul completat de valuri, fie că ne ascundem în casă de caniculă.

Y tu mama tambien (2001, r. Alfonso Cuarón)

Cu un fir narativ nonșalant, dar cuceritor, regizorul Alfonso Cuarón experimentează prin Y tu mama tambien un stil ușor documentaristic, manifestare a dorinței lui de a se îndepărta de narativa Hollywoodiană. Deși în centru stă roadtrip-ul adolescenților Carlos și Enoch, vocea naratorului îi adaugă adâncime poveștii, conectând-o cu viața intimă a personajelor, fresca socială a Mexicului și ideea morții.

Filmul îi introduce pe Carlos și Tenoch, doi prieteni care, lăsați singuri de prietenele lor într-o vacanță de vară, călătoresc către mare împreună cu Luisa, o femeie matură care îi cucerește pe amândoi. Apariția ei aduce promisiunea unei experiențe neobișnuite, însă neașteptat de moralizatoare. Povestea e blândă cu superficialitățile și transgresiunile tinereții, care deși sunt în centrul atenției, se lasă completate de finalități mai serioase.

Y tu mama tambien se diferențiază de stereotipul în care femeia matură învață băieții despre sexualitate și viață. Masculinitatea toxică pe care o emană alte filme de acest gen e înlocuită, aici, de problema insecurităților și a bisexualității. Setul de reguli pe care băieții și l-au impus (“Muzica pop e mai bună decât poezia”, “Ia droguri cel puțin o dată pe zi”, “Nu te căsători cu o virgină”, “Adevărul e mișto, dar imposibil de atins”) este ridiculizat de Luisa, iar pe măsură ce călătoria se derulează, noțiunile de prietenie și loialitate se dizolvă din ce în ce mai mult.

Cuarón reușește să revigoreze genul road movie fără să îi ia din simplitate. Și probabil nu există un moment mai bun în care să îi vezi filmul decât o zi încinsă ca asta.

(Diana Mărculescu)

Grave of the fireflies (1988, d. Isao Takahata)

Grave of the fireflies este un duș rece. O animație absolut superbă, un clasic, și o ceapă zemoasă metaforică, gata să te facă să lăcrimezi. Filmul prezintă central povestea a doi frați, Seita și Setsuko, în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial în Japonia, și cum efectele acestuia le schimbă cursul vieții.

Astfel, odată cu un bombardament în apropierea casei lor, cei doi devin orfani și sunt nevoiți să plece în căutarea unui loc mai bun de trăit. Fratele, Seita, ia rolul protectorului și încearcă să îi ofere sorei sale cele mai bune condiții. Povestea te plimbă alene prin cadre imaculate și crude, ce îmbujorează obrajii fetei, cât și prin still-uri înspăimântătoare și răsunătoare care vibrează atemporal prin obuze și bombardamente care par fără sfârșit.

Filmul debutează trist și se încheie și mai și, purtându-te prin dezastrele pricinuite de om omului. Stilul lui Isao Takahata este sincer, astfel încât nu încearcă să promoveze idei politice, iar filmul în ciuda temei sale centrale, e departe de a fi un manifesto sau un film educațional despre cel de-al Doilea Război Mondial, ci mai mult o încarnare a fragilității inocenței, frumuseții și păcii. Fie că vorbim despre o cutie cu dropsuri, de inelul mamei ucise ori de viața în sine, aceste elemente primordiale atârnă de un fir de ața extrem de subțire, care ajunge să se despice  ca o nevinovată consecință a destinului, în care vinovații sunt de ambele părți, fie că vorbim de război ori de frământările celor doi tineri.

Isle of dogs (2018, r. Wes Anderson)

Este cel mai recent film a lui Wes Anderson – o animație stop-motion numai bună de văzut cu ai tăi. În același ton cu care ne-a obișnuit, filmul pune în centrul atenției un oraș în care două partide se luptă asupra autorității Insulei Câinilor: primarul dorește să înceapă exterminarea patrupedelor deja expulzate pe o insulă, convocând ca motiv o boală pe care acestea ar fi purtat-o, pe când Partidul Științific dorește reîntoarcerea acestor vietăți nevinovate în oraș.

Valoarea socială a filmului se face remarcată prin intermediul prezenței speciale a câinilor. Aceștia urmează tiparele democratice ale unei societăți pe teritoriul insulei, dau dovadă de umor și prezență de spirit, dialogul fiind unul antrenant și piperat cu umor subtil. Convorbirile patrupedelor sunt singurele inteligibile, deoarece bariera de limbă împiedică transmiterea dialogurilor purtate de oameni, punându-se în evidență perspectiva din care este construit lungmetrajul.

Cadrele sunt clean, centrate, specifice stilului lui Anderson. Arhitectura este plină de poveste și fler, conturând o Japonie cu un aer futurist și dezinvolt, însă cu aceleași baze tradiționaliste; Harrod, production designer-ul set-urilor filmului, susține:

“The aesthetic was 20 years in the future, but it’s not 20 years from our future. It’s 20 years from some past point, like if you tried to think of Japan in 1963 and imagine 20 years from that future or past.”

Trecerile sunt smooth iar detaliile incredibile; e un film pe care nu merită să îl vezi altfel decât la cea mai bună calitate, esența lui fiind foarte mult în vizual.

The Florida project (2017, d. Sean Baker)

Un film indie în adevăratul sens al cuvântului – ca un junral al personajului principal, Moonee, o fetiță de 6 ani care trăiește într-un motel din Florida alături de mama sa ieșită din tipare, dar iubitoare, urmărind viața ei și a prietenilor săi de-a lungul unei veri atât de toride încât o poți simți prin ecran. Printr-o prismă largă și un set de culori pastelate, este prezentată imaginea familiei monoparentale cu venituri slabe, care se vede nevoită să recurgă la metode necredincioase pentru a oferi o masă copilului.

Cu un aspect jucăuș și simplu, The Florida project e ca o cameră ascunsă care surprinde viața sinceră de copil, unde totul e o joacă și ziua de mâine e mereu mai bună. Lungmetrajul surprinde o metaforă continuă referitoare la diferențele dintre prospera viață asociată Floridei și situația oamenilor care își duc veacul în camere de motel, nu departe de clădirile glossy ale corporațiilor. Totuși, povestea nu e una neapărat tristă, ci funcționează ca un intinerar al existenței reale, unde Disneyworld este cea mai arzătoare dorință, însă la fel ca lui Moonee, ne e imposibil să ajungem la el.

(Luisa Balaban)

Le Skylab (2011, r. Julie Delpy)

Filmul începe cu o familie cu doi copii băgându-se într-un tren arhiplin de mare viteză de la Paris la St. Malo. Locurile sunt repartizate ca într-un autobuz, fiind două mese cu câte patru scaune de fiecare parte pe vagon.

Mama încearcă să se roage de persoanele care ocupă scaunele să schimbe locurile între ei pentru a putea sta întreaga familie la masă însă călătorii ori nu pot sta pe un scaun care este situat în direcția opusă mersului trenului, ori și-au rezervat un bilet special pentru a sta la masă căci sunt membrii privilegiați al unui club de călători frecvenți.

Obligați să stea separați, tatăl cu un copil și mama cu celălalt, ea se uită pe geam și are un flashback cu același drum în vara lui 1979, când ea avea 11 ani.

Micuța Albertine (Lou Alvarez) urma să-și petreacă vacanța de vară la țară, în Bretania, la casa bunicii sale din partea tatălui, Amandine (Bernadette Lafont) și a unchiului său dereglat mintal, Hubert (Albert Delpy). Părinții (Julie Delpy, regizoare și actriță principală deopotrivă, și Eric Elmosnino), Lucienne, bunica din partea mamei (Emanuelle Riva) și alți călători împreună cu Albertine stau liniștiți într-un compartiment pe două bănci lungi.

În prima zi din șederea Albertinei la țară, în care prezicea că satelitul Skylab va cădea undeva în vestul Franței, se strâng toate neamurile pentru a sărbători ziua de naștere a gazdei, Amandine.

În acea zi de sărbătoare și cu soare și cu ploaie: Albertine stătea cu ceilalți copii, care mai de care, jucăuși, năzdrăvani ori sensibili, venindu-i primul său ciclu menstrual, cunoscându-și prima sa dragoste în slow-motion pe L’été indien și, totodată, prima sa dezamăgire în dragoste, luminile de neon din discotecă zbătându-i-se pe față, în timp ce tot restul lumii se rupea pe ceva punk.

Adolescenții erau ori cuminți, ca cei doi frați ochelariști care aveau grijă de copii și mai ajutau prin casă, ori erau enfants terribles, rebeli fără cauză, ca și Christian (Vincent Lacoste) care mereu se lua la bătaie cu cei mici, încerca să agațe vreo fată pe la plajă sau la discotecă și niciodată nu asculta de familia sa.

Cei mari erau împărțiți în cei de stânga și cei de dreapta: Anna, mama Albertinei, era o feministă dură, radicală și mândră protestatară din mai ’68. Pe polul opus – unchiul Roger (Denis Ménochet) era un fost soldat în Algeria care, pentru că a fost în război unde se simțea la mila tuturor, acum nu putea face față revenirii acasă, existenței păcii, feminiștilor și oamenilor de stânga, tânjind după un nou război. Indiferent de indignarea Amandinei, disputele constante despre politică se tot reluau.

După amintirea detaliată a acestei zile, dintr-o dată, Albertine se ridică de pe scaunul ei și se ia, determinată, la ceartă cu restul oamenilor din vagon pentru ca ea și cu familia ei să poată sta împreună, unul lângă altul, la masă. Acest catharsis declanșat de ea le dă prilejul celorlalți călători să se cunoască mai bine și să lege noi conexiuni.

Deopotrivă nostalgic și umanist, Le Skylab recheamă atât experiențele de neuitat ale începutului adolescenței cât și simplitatea oamenilor din acele vremuri.

(Pavel Dumitrescu)

Wild Wild Country – Planuri VS. valori morale.

de Luisa Balaban

Wild Wild Country este un serial tip documentar, însumând 6 episoade, ce surprinde imaginea unui cult pe muchie de cuțit, din anii flower-power ai Americii, care promitea rețeta unui echilibru între diamante și împlinire sufletească, cu un conducător pe cât de învățat pe atât de înstărit, cu 90 de Rolls Royce-uri în garaj și o colecție fantastică de bijuterii. Până în ziua de astăzi este greu să delimităm, departe de deciziile luate de tribunalele din State, ce a fost și ce nu a fost fraudă emoțională ori materială realizată de comunitatea Rajneesh.

Serialul este realizat prin utilizarea unor multipe paralele: spiritualitate și materialism, gândirea conservatoare și cea liberală, dreptate și fraudă, surprinzând o poveste aproape ireală a activității unei comunități create din dorința de eliberare sufletească, care însă pe parcurs s-a împotmolit în mrejele pământești ale existenței. De la indivizi iluminați și puri la rigiditatea bodyguarzilor decorați cu arme semi-automate, documentarul este o portretizare a unor evenimente reale ce accentuează și reamintesc  faptul că paradisul nu-și are loc pe pământ. Bhagwan, cunoscut ca OSHO, este cel care pune bazele unei comunități care se va scufunda în mod ironic din cauza uneia dintre valorile care îi stătea la bază: acceptarea materialismului.

Ce înseamnă spiritualitate și cum ajungi la ea? E destul clar că nici până acum nu s-a găsit rețeta perfectă pentru echilibrul la care visăm cu toții. Însă în anii ’70 răsare imaginea unui ghid spiritual care promite multe și care pare că înflorește asemenea unui al doilea Buddha, atrăgând incontenstabil mase uriașe de oameni aflați în deriva unei societăți capitaliste și industrializate. Spre deosebire de majoritatea conducătorilor proclamați de culte, Bhagwan reprezintă cu adevărat un om complet și învățat, și de la început până la finalul vieții sale nu pare a ascunde un șarlatan sub înțelepciunea sa. De aceea, până și în ziua de astăzi este greu să înțelegem exact caracterul acestui om, care și-a jucat excelent destinul.

Văzând cum numărul adepților săi este în creștere, acesta se hotărăște să mute locația spațiului dedicat comunității sale, unde ținea lecturi și prelegeri, ședințe de meditații și purficare, etc., lăsând-o pe Sheela, un pion important în afacerile cultului, să se ocupe de găsirea unui spațiu favorabil unde Bhagwan ar putea să pună la cale un experiment nemaîntâlnit până atunci. Se stabilesc departe de spațiul natal, India, în apropiera unui sat mic cu puțin peste 40 de locuitori din Oregon, SUA, unde în decursul câtorva luni, pun bazele unui nou oraș, dedicat intereselor și comunității lor. Aceștia preiau numele de sannyasins și au ca plan expansiunea acestei comunități, din dorința de a crea o lume „plină de zâmbete și bună-voie”. Cu grădini, lacuri artificiale și săli de meditație și dans care pot găzdui peste 10 000 de persoane, comunitatea pare de-a dreptul un colț de rai, o imagine fructificată a paginilor din cărțile copilăriei, cu familii zâmbitoare și recolte bogate.

Intenția lor este evident una benevolă, însă locuitorii satului Antelope nu sunt încântați de noii lor vecini. Odată cu micile conflicte ce au loc între cele două tabere, activitatea sannyasinilor devine din ce în ce mai publică și ajung să oripileze din ce în ce mai multă lume. Americanii conservatori și creștini anilor ’70-’80 se înspăimântă la ideea activităților oculte ce s-ar putea desfășura în curtea vecinilor lor, și odată ce sannyasini sunt atacați printr-un referendum local care le cerea acestora să plece, comunitatea pornește într-o luptă defensivă, pe care inițial pare că o conduce.

Sannyasini, cu Sheela în frunte, fac un slalom expert printre legi și amendamentele Consitituției, se folosesc de toate portițele posibile și evită toate încercările oamenilor din exterior de a-i extermina. Însă odată ce oamenii de pretudindeni ajung să îi amenințe, sannyasini ripostează. Astfel, oamenii îmbracați în oranj dau impresia că jonglează cu Ak-47 în timpul liber și sunt pregătiți de orice. Sheela se ocupă în moduri murdare de amenințările exterioare, incendiează sediului poliției și plantează  bacterii ce cauzează salmonela în cadrul restaurantelor din The Dalles în preajma alegerilor, îmbolnăvind peste 800 de persoane, în speranța că oameni nu vor putea ajunge la vot. Cultul acum pare transformat și deplasat de la ideile sale inițiale, fiind continuu în alertă. Tot odată, sănătatea mentală a lui Bhagwan pare a se deprava, consumând substanțe interzise și ajungând sa fie din ce în ce mai atras de bunurile materiale aduse de persoanele influente care se integrează în cadrul comunității.

O lovitură puternică la baza acestei piramide schematice, care șubrezește stabilitatea comunității, are loc în momentul în care Sheela, înregistrându-l pe ascuns pe Bhagwan, află că acesta va urma să își inducă moartea cu ajutorul medicului orașului. Astfel plănuiește să îl ucidă pe medic, realizând că Bhagwan nu se mai afla în deplinătatea facultăților mintale. Sheela, alături de alți câțiva din cadrul consilului, decid să plece și se refugiază în Germania. Comunitatea se prăbușește treptat odată ce Bhagwan face publice erorile lui Sheela, care ajunge să fie acuzată de incendierea sediului, tentativă multiplă de omor și de înregistrarea ascunsă, detaliată și continuă a tuturor membrilor comunității.

Finalul celor 6 episoade te surpinde confuz și nesigur în legătură cu părerea ta față de cei doi protagoniști: Sheela, care acum pare o bătrânică plăpândă sub imaginea puternică a tinereților sale, care în mod schematic nu expune nici un fel remușcări fața de actele brutale realizate, și Bhagwan, care a murit suspicios, cel mai probabil într-un complot al moștenitorilor averii sale, însă ca un adevărat erou în sânul comunității. La sfârșit, vezi imaginea de ansamblu a unei comunități care a rămas unită în cele mai urâte scenarii și care acum poartă în memorie povara cât și frumusețea acelor vremuri, asemenea legăturilor care se creează între veteranii de razboi. O aventură ciudată, demnă de un thriller puternic, documentarul scoate la iveală o parte importantă și de cele mai multe ori evitată din viața omului cunoscut drept OSHO, în care frontierele dintre bine și rău nu se mai disting. Cunoaștem astfel limitele pe care oamenii sunt dispuși să le depășească pentru a-și îndeplini planurile, chiar dacă astfel își încalcă propriile valori morale.

Personajele noastre preferate LGBTQ+

de Diana Mărculescu, Teodora Mistodie, Luca Istodor, Pavel Dumitrescu, Dragoș Dimoftei

Pentru persoanele din comunitatea LGBT, să ai un personaj cu care te poți identifica poate fi esențial. Te poate ajuta să te accepți pe tine însuți, să vezi că mai există și alte persoane care au aceleași sentimente, dar și să vezi cât de diversă e comunitatea queer în sine și cât de mult diferă experiențele membrilor ei. Pentru mulți tineri LGBT, mai ales înainte să cunoască alți tineri ca ei, să “te” vezi pe ecran înseamnă să ai un sentiment de siguranță. Fie că e la cinema (și de aici importanța proiectării filmelor queer și îngrijorarea noastră în ceea ce privește “protestele” homofobe recente de la muzeul țăranului), fie că e acasă, noaptea, pe ascuns, pe laptop sau pe mobil, personajele queer devin un fel de prieteni. Din toate motivele de mai sus am hotărât să vă prezentăm câteva dintre personajele noastre queer preferate- sperând să vă încurajeze să descoperiți și mai multă cultură LGBT.

Lito Rodriguez, Sense 8

Am văzut doar primul sezon din Sense8 (pe tot dintr-o dată, atunci când a apărut), şi galeria de personaje a rămas cu mine ca o lecţie de diversitate, atât din punct de vedere al sexualităţii, cât şi al identităţii culturale. E greu să ai favoriţi, dar trebuie să vorbim despre Lito Rodriguez.

Lito e actor în Mexic şi joacă personaje care dogoresc de pasiune şi frumuseţe. În realitate, are o viaţă la fel de intensă, însă nu se întoarce niciodată acasă la vreo așa-zisă “frumuseţe latină” cu păr lung şi întunecat, ca în filmele în care joacă. Ci la iubitul lui, Hernando, profesor de istorie a artei.

Relaţia lor e ascusă de ochii publicului pentru a nu îi afecta reputaţia lui Lito, care practică prea des exerciţiul incomod de a schimba pronumele atunci când vorbeşte despre dragoste în interviuri. Ceea ce Lito urmează să înveţe e o lecţie despre sinceritate şi mândrie, o lecţie numai bună pentru cel mai priceput mincinos al serialului.

Îmi place Lito atât de mult pentru felul în care îşi permite să se lase profund fascinat de orice, deşi se poate controla atât de bine. De exemplu, a început să plângă în timpul unei filmări pentru că actriţa cu care juca era deosebit de frumoasă, şi i se părea tragic că timpul ar putea-o schimba. Iar când vine vorba de Hernando, ochii îi strălucesc şi vorbeşte despre iubirea lor ca şi cum ar fi o experienţă religioasă. Profund, sensibil şi loial, Lito îşi vede viaţa ca o îmbrăţişare dintre miracole şi tragedii – şi o trăieşte cu uimirea unui copil.

(Diana Mărculescu)

Adena El-Amin, The Bold Type

Adena, as her twitter bio reads, “is a proud Muslim lesbian”. Fotograf de origine iraniană, vine inițial la New York pentru primul ei vernisaj.

Facem cunoștință cu ea încă din episodul pilot, când refuză să ofere un interviu pentru Scarlet, motivând că revista ar promova subiecte anti-feministe. După o discuție cu Kat, directorul social media, reconsideră articolul și între cele două se leagă o frumoasă prietenie. Fire artistică și o feministă convinsă, Adena este mereu cea mai interesantă prezență dintr-o încăpere, iar Kat, deși nu a crezut vreodată că este alfel decât straight, începe să își pună întrebări despre propria sexualitate. Când Adena vrea să își prelungească viza, ea apelează la Kat pentru o scrisoare de referință și ajung să se cunoască mai bine. Pe parcurs, relația lor devine una romantică.

Ce îmi place cel mai mult la Adena este că știe exact cine e, radiază încredere și pasiune. Își îmbrățișează latura spirituală și are un set de valori foarte bine definit. În plus, o încurajează pe Kat să își urmeze inima și să se bucure de farmecul momentului, fie că asta înseamnă să închidă ochii și să asculte muzica unui bătrân violonist sau să cumpere un bilet de avion spre cealaltă parte a lumii.

Cu viziunea ei artistică provocatoare și în contextul social actual, este greu ca viața ei să nu se transforme într-un constant political statement. Adena ajunge să fie deportată, arestată și insultată pe stradă din cauza etniei, iar asta ar trebui să ridice niște semne de întrebare în privința modului în care ne lăsăm controlați de prejudecăți și alegem să fim ignoranți față de cei din jurul nostru.

(Teodora Mistodie)

Brian Kinney, Queer as Folk

De multe ori, oamenii își aleg personajul preferat din filme sau seriale în funcție de cu cine se pot identifica sau cu cine relaționează cel mai mult. Pentru mine, însă, e greu de spus că mă identific cu Brian. E însă primul personaj gay care îmi vine în minte, din motive emoționale, pentru că, cumva, el a fost acolo în timp ce eu descopeream că sunt gay și în timp ce îmi făceam coming out-ul.  M-am uitat la Queer as Folk nopțile, după ce ai mei credeau că dormeam, pe la începutul clasei a 9-a. Părinții mei nu puteau să știe că mă uit, fiindcă nu știau încă că sunt gay. Mă uitam la serial (și da, în perioada aia, toate cele șase sezoane au trecut neașteptat de repede), ca să înțeleg cam cum stă treaba cu sexualitatea, și Brian a devenit un fel de model în capul meu.

Dacă aș sta să mă gândesc acum, Brian nu incorporează tocmai lucrurile în care cred, și nici nu seamănă cu mine: e destul de egoist (deși, în momente neașteptate, arată și că, de fapt, îi pasă de alții), pune întotdeauna pe primul loc munca, e super sigur pe el și nu îi pasă de ce gândesc ceilalți. Probabil tocmai din cauza siguranței ăsteia a ajuns un fel de “model” în mintea mea, mai ales într-un moment în care mă simțeam vulnerabil și nu prea știam la ce să mă aștept. Cred că mai admiram (sau încă admir) cum Brian era un fel de “rege” al cluburilor gay, cum putea “avea” orice tip ar fi vrut de acolo. Asta în comparație cu mine în perioada respectivă, care nu cunoșteam aproape niciun tip gay și nu aveam nicio idee despre cum să săruți (un băiat).

Cred că încă mai caut spiritul ăla de comunitate pe care mi-l inspirau Brian, grupul lui de prieteni și întreaga stradă gay cu localuri gay din serial. Țin minte când Justin (iubitul, ulterior, al lui Brian) a mers pentru prima oară pe strada aia: a întrebat pe cineva la ce club să meargă, iar persoana aia i-a răspuns “twinks sunt la clubul ăla, bears sunt la clubul ăla, leather acolo, dacă vrei să dansezi te duci acolo…”. Era construit ca un fel de loc al tuturor posibilităților, părea că poți să mergi din bar în bar și să cunoști câte un om nou în fiecare dintre ele. M-am simțit și eu așa, pentru câteva ore, când am fost anul trecut în Toronto, pe Church Street (ironic, nu?), unde s-a filmat parte din Queer as Folk. Cine știe, poate la un moment dat voi sta mai mult într-un oraș cu un cartier gay ca în serial, și o să reușesc să mă simt, puțin, ca Brian.

(Luca Istodor)

Laurence, Laurence Anyways

Povestea filmului se petrece în decursul a 10 ani (1989-1999) și urmărește atât evoluția, transformarea, ieșirea din cocon a personajului titular (Melvil Poupaud), cât și relația sa bulversantă și instabilă cu iubita sa, Frédérique (Suzanne Clément).

Filmul debutează cu protagonista în prezent, ce dă un interviu cu ocazia lansării primului său roman, ale căror idei ne sunt spuse de ea însăși, pe un ecran blank negru, înainte de opening credits:

“Caut o persoană care îmi înțelege limba și știe să o vorbească. O persoană care, fără să fie un paria, se va întreba nu numai de drepturile și valorile celor marginalizați, dar și ale celor despre care spun că sunt normali.”

Apoi, ne este arătată încăperea sa. După, o vedem vag ieșind afară, ne sunt arătate în slow-motion fețele tuturor oamenilor de pe stradă și toate expresiile lor distincte când o văd, pe fundalul melodiei If I Had a Heart de Fever Ray.

Ulterior, ne este dezvăluit trecutul eroinei, într-un fir cronologic, arareori întrerupt de intervenții ale sale și ale intervievatoarei din prezent.

10 ans plus tôt: Situația lui Laurence este destul de bună: la vârsta de 30-40 de ani, este un profesor universitar de literatură din Montréal foarte apreciat, primind un mare premiu și aflându-se într-o relație înfloritoare cu Fred, partenera sa.

Totuși, pe lângă farmecul, umorul și dârzenia eroului, manifestate explicit, o ușoară neliniște crește în persoana sa, aceasta contemplând privirile, stilul vestimentar, părul, machiajul și body language-ul studentelor sale, ulterior, înfingându-și ace de siguranță în unghiile sale.

Această neliniște își atinge punctul culminant în mașină: cu ocazia aniversării lor, după săruturi, îmbrățișări și ciocnirile paharelor de șampanie, Fred îi dezvăluie lui Laurence, cu mult entuziasm, că a luat două bilete de avion pentru un weekend la New York. De aici, eroul nostru izbucnește într-un adevărat catharsis: după furia și reproșurile sale, manifestate într-o manieră foarte bărbătească, pentru luarea unei decizii atât de mari și atât de bruște, când mașina intră în spălătorie, Laurence îi spune lui Fred că trebuie să-i mărturisească ceva foarte serios, o chestiune de viață și de moarte. Nici nu apucăm să auzim dezvăluirea acesteia, că o și vedem, din exteriorul benzinăriei, pe Fred ieșind, pe jos, în grabă.

În timp ce este clar că Fred vine dintr-un mediu familial mai degrabă modest și închis la minte, sora sa (Monia Chokri) dezaprobând încontinuu această transformare, făcându-se referințe la ce părere ar avea mama celor două, cu familia lui Laurence, lucrurile stau puțin altfel: tatăl său vitreg este un couch potato care nu-și poate dezlipi ochii de la televizor, iar mama sa (Nathalie Baye) duce un trai în întregime monoton, supus soțului și carierei sale, renunțând la pasiunea sa pentru desen. Când Laurence i se arată brusc, de nicăieri, după o lungă absență, pentru a-i da de știre despre viitoarea sa transformare, aceasta inițial îl respinge. Ulterior, îi mărturisește că era de așteptat, că el mereu se îmbrăca ca o fetiță când era copil și că era sigură că ar fi ajuns gay. Prima zi ca femeie pentru Laurence coincide cu ziua de naștere a mamei sale. O surprinde la gară, dându-i cadou un set de pensule. Mai târziu, când se revede cu fiica ei, ajunge să dea de pământ și să distrugă televizorul soțului său.

Filmul este realizat cu o atenție și cu o meticulozitate aparte, Dolan punând accentul pe close-up-uri, evidențiind machiajul strident și/sau diversele expresii faciale ale personajelor si pe alternarea dintre slow-motion și o moțiune bruscă, foarte repezită în momentele în care este prezentă o melodie pe fundal. Acest stil își atinge apogeul în scena în care Fred își face apariția la Cinébal, cu melodia Fade to Grey de Visage pe fundal; și apoi, după ce se revăd peste mult timp, atunci când Laurence și Fred ajung, în sfârșit, în destinația lor de vis, l’Île au Noir, aflându-se în extaz, cu melodia A New Error de Moderat pe fundal.

Până la urmă, deși cei doi se tot despart și se reunesc pe parcursul acestui deceniu, fiecare alegându-și un drum aparte în viață, dragostea lor rămâne indestructibilă, iar cei doi mereu găsesc un prilej de a fi din nou împreună.

Pe tot parcursul filmului, atitudinea eroului, ulterior devenit eroină, nu se schimbă: rămâne mereu sigură pe sine, conștientă de ce simte și de ce vrea, având un curaj și o determinare fără limite. Rămâne Laurence anyways.

Mereu are două țeluri: acela de a o avea pe Fred și acela de a schimba atât cum sunt percepute în societate persoanele marginalizate, cât și cele care pretind a fi normale, cel din urmă fiind îndeplinit prin publicarea primului său roman.

(Pavel Dumitrescu)

Salvador Dali, Little Ashes

„Dry land, quiet land of immense night. Wind in the olive grove. Wind in the sierra. For Salvador Dali, of the olive-colored voice…”

Acestea sunt primele vorbe ale filmului ce m-a crescut.

„Little Ashes” prezintă, mai mult sau mai puțin ficțional, o parte din viața lui Salvador Dali, un geniu care mi-a obsedat o bună parte din adolescență. Un lucru mai puțin cunoscut despre faimosul artist ar fi că acesta a avut o sexualitate suficient de fluidă, având ca primă muză (înaintea rusoaicei Gala) un poet andaluz, pe numele său Federico Garcia Lorca. Filmul conturează o imagine complexă a relației dintre cei doi, focalizând pe zbuciumul lumii interioare a unui om în aparență încrezător, liber și fără limite; povestea prezintă drama unei iubiri cvasi-platonice, în procesul dezvoltării ei. Astfel, acţiunea este orientată către interiorul personajelor.

„Little Ashes” abordează numeroase teme cu care am rezonat. Filmul conţine statement-urile curajoase ale lui Dali când se îmbracă flamboaiant, ori când face travesti pentru a creiona tragedia încarcerării unui suflet ce nu-l poţi limita la etichetele unui gen. Acesta are şi cele mai incitante scene de dragoste nespusă, tânără, inocentă şi, paradoxal, erotică (apăsarea unui aproape-sărut poate fi mult mai erotică decât o oră de sex) între cei doi băieţi. Un alt subiect interesant este rebeliunea personajului principal demonstrată prin sfidarea fascismului şi sistemului hiper-conservator al acelor vremuri cu ajutorul artei sale.

La nivel personal, pentru mine, cel mai inspiraţional lucru din acest film a fost portretizarea unui geniu monstruos, căruia nu îi pare rău de nimic, care provoacă şi se răsteşte, care deţine o forţă interioară ce sfâşie tot şi pe oricine, care trăieşte aproape epicureic şi a cărui esenţă este superb capturată în următorul citat din film: „If I’m going to be anything more than average, if anyone’s going to remember me, then I need to go further in everything: in art, in life, in everything they think is real: morality, immorality, good, bad. I, we have to smash that to pieces, we have to go beyond that, we have to be brave. No limit.”

Acest film a fost primul cu tematică queer pe care l-am văzut, iar faptul că se află pe locul întâi în topul preferințelor mele are de-a face cu mai mulți factori: de la proiecția propriilor sentimente asupra poveştii în procesul de auto-descoperire din anii adolescenței mele, până la nevoia de a urmări şi, implicit, de a „simți”  erotismul ezoteric emanat de două personaje masculine, precum și senzualitatea tipic spaniolă inerentă acestui film.

(Dragoș Dimoftei)