Ieșire la Atlantique

de Teodora Lovin

Obținând în 2019 Marele Premiu al Juriului la Cannes, Atlantique, cel mai recent film al lui Mati Diop – regizoarea franco-senegaleză, la origine actriță–, reia un subiect adus în discuție și în 2009, în primul său scurtmetraj, Atlantiques (2009), la plural: plecarea unor tineri pe mare în căutarea acelei terra nova care să le ofere traiul pe care în Senegal nu îl pot avea.

Astfel filmul se construiește pe o schemă narativă facilă: Ada (jucată de Mame Bineta Sane) urmează să se căsătorească, la presiunea atât a familiei cât și a unei întregi tradiții societale, cu cel căreia i-a fost promisă, ascunzând însă relația pe care aceasta o avea cu Souleiman (Amadou Mbow); bineînțeles, cel din urmă fiind dintr-o altă tagmă decât viitorul soț. Souleiman alături de mai toți tinerii din același grup cu el pleacă într-o noapte către Spania, într-o barcă, de unde nu mai apucă să se întoarcă, fără însă a îi spune Adei de planul lor. Diop pornește de la această tramă pe care o împânzește agil cu ceea ce marchează cu adevărat demersul ei: surprinderea unei lumi în care se chinuie să coexiste crezurile maritale împământenite (de tipul menținerii virginității până în noaptea nunții, alegerea premeditată a viitorului ginere în ciuda preferințelor fetei, dar și căsătoria „de formă” la îndemnul prietenelor care râvnesc la o asemenea casă, un asemenea pat matrimonial etc.) și capitalismul occidentalizat, ridicat pe spinarea forței de muncă autohtone disponibile (v. construcția de sticlă tronând ca un far peste străzile roșiatice prăfuite și peste orașul parțial luminat în noapte). Fisura necesară se întrezărește când salariul întârzie să apară timp de 4 luni, iar angajații, tinerii cu familii în grijă, năvălesc peste responsabilul proiectului pentru a primi ceea ce li se cuvine, de aici rezultând renunțarea lor finalizată cu avântul de a emigra, ca într-o odisee, pe apă. Privirea rezervată, de la distanță a regizoarei asupra relațiilor instituite la nivelul familiei, comunității (ea nu lasă să se zărească trecutul Adei, nu încearcă să divagheze în retrospective inutile – și cu atât mai bine) nu trădează făgașul pe care filmul o va lua ulterior: investigația sociologică, tensiunile care stau să izbucnească, spațiul pe care imperialismul occidental încearcă să și-l aproprieze sunt doar pretextul în care vor irupe elementele de realism-magic incitate parcă de toți acești factori.

Atmosfera de straniu care se creează treptat ar putea propulsa cu lejeritate Atlantique în sfera cinemaului de gen (nu degeaba a fost cumpărat de cei de la Netflix): nu e greu de așezat în secțiunea „thriller”; doar că aici fantasticul funcționează, și nu horror-ul. Mizele filmului însă sunt altele: aparițiile nebănuite coroborate cu psihologismul personajelor susțin cauza prezentată mai sus și nu o reduc la un tipar îngust. Regizoarea chiar afirmă într-un interviu pentru The Playlist că muzica din filmele lui John Carpenter a inspirat-o, fapt ce ar putea pregăti cadrul perfect pentru un ghost story; doar că în acest caz atenția cade nu pe acțiunea în sine, ci pe personajul Adei care se desprinde la început confuz, mai apoi hotărât, de spațiul în care trăiește. Mai exact, dincolo de o gratuită analiză psihologică, Mati Diop se folosește de misticismul și poeticitatea pe care marea le impune și conturează peisajul sufocant în care neașteptatul se instaurează ca la el acasă: noaptea animă spiritele (la propriu); precum mareele provocate de mișcările lunii, fetele ies din case, ca la un semnal, mânate de prezențele reîncarnate ale bărbaților, cu ochi albicioși, ca la orbi; stranietatea e privilegiată și de o anumită stare tensională (în înghesuiala de mașini, praf, străzi aglomerate, venirea serii prevestește dezlănțuirea forțelor încă nevăzute).

De altfel, imaginea mării poartă amprenta mediu-metrajului său precedent, Mille soleils (2013), omagiu documentaristic adus la 30 de ani de la splendidul Touki Bouki (1973), al lui Djibril Diop Mambéty (unchiul regizoarei), ce urmărea destinul personajului lui Magaye Niang anunțat profetic în finalul peliculei. Aici, ea jonglează cu texturi, cu nuanțe, jocurile de lumini participând direct la un sistem complex de sugestii. Pe de altă parte, nostalgia Dakarului în transformare se vede în special în ierarhizarea pe verticală a societății, în incongruențele din melanjul de imagini, în stridențele burgheziei locale. Privirea sociologică și inventivitatea regizorală aici se înfiripă: ochii Adei sondează ceea ce se întâmplă cu atenție, cercetător, critic înainte de a reacționa; ea nu reflectă un pattern politically correct arhicunoscut – deși tentația e mare –, ci un particular în căutarea solidarității, în distanțarea sa de o schemă prestabilită. E drept, descătușarea de obligația mariajului e anticipată încă de la început, dar în nici un caz nu te poți aștepta la un stoicism (în raport cu presiunile exterioare)  mai discret decât cel de aici.

Așadar, că Atlantique e și el un manifest feminist, o atestă nu numai afirmarea Adei ca individualitate stăpână pe sine, care devine, ci mai ales portretizarea scoasă parcă din Sofocle, atitudinea de frondă a femeilor. Meritul lui Mati Diop este, în fapt, acela de a fi dat noi inflexiuni vocii lor și, chiar de a fost nevoie ca ele să se depersonalizeze pentru a lua atitudine, acesta nu e decât începutul: epilogul pronunțat de Ada nu e o instigare la luptă, ci, mai degrabă, o promisiune.