Vă dorim izolare plăcută!

Autori: Luca Oprea-Călin, Teodora Lovin, Alexandra Mareniuc, Raluca Mirea, Lisa Costin, Ioana Răducu

Pentru că vrem să profităm cât mai mult de vacanța asta neprogramată și să ne ținem cât mai departe de scenariile dezastruoase în care e atât de ușor să picăm, ne-am gândit să împărtășim cu voi câteva filme care ne fac să ne simțim bine oricând le vedem, adică filme feel-good, cum s-ar zice în popor. Deși e tentant să ne băgăm nasul în declanșatoare de panică cum ar fi bine-cunoscutul Contagion (of, tot a apărut titlul ăsta în articol), mai bine ne ținem curiozitatea morbidă în frâu și avem un pic de grijă la ce adăugăm în watchlist.

 

TALK TO HER / HABLE CON ELLA

(2002, R: Pedro Almodóvar)

Într-o situație care are ca imperativ total izolarea, trebuie să ne întrebăm dacă dialogul va sucomba și pentru că omul este prin excelență o ființă dialogală, dacă spiritul va sucomba.

Printr-o poveste cu caracter tragic, dar care relevă un miez puternic optimist,Almodóvar reliefează fagaduința și sacrificiul unui nou inceput.

Acțiunea îl surprinde în prim-plan pe Marco a cărui poveste se intercalează cu destinul unui tânăr infirmier pe nume Benigno. Cei doi se cunosc la spital, unde partenera jurnalistului este adusă, în stare de inconștiență. Benigno, care la rândul său se ocupă de o pacientă în comă, ajunge să devină un adevărat prieten pentru Marco, fapt datorat secretului pe care îl ascunde; el este îndragostit de Alicia, tânara pacientă pe care o îngrijește. Infirmierul are un obicei ciudat, el dialoghează cu tânăra pacientă făra să primească vreun raspuns, dar este convins că aceasta îl aude. Astfel, el îl sfătuiește pe Marco, în ciuda stării în care se află partenera sa, să încerce să comunice cu aceasta. Benigno însă întrece bariera comunicării, dorința trupeasca devine mai puternică decat rațiunea; comite fapta care îl trimite la închisoare și care ulterior îl conduce la suicid. Paradoxal însă, aceasta se dovedește a fi însă salvatoare pentru Alicia, care se trezește din comă, reluându-și viața de dinainte de accidentul care supus-o la starea de inconștiență.

Reluarea vieții anterioare, care constituie finalul filmului, este marcată de o scenă cu potențial optimist, element caracteristic al evoluției narative din filmografia lui Almodóvar – în timpul unui spectacol, Alicia întoarce capul spre rândurile din spatele sălii de teatru, acolo unde întâlnește privirea caldă și încurajatoare a lui Marco. Această conexiune, sugerată de privirile celor doi, dezvăluie promisiunea unui nou început.

Într-adevăr, spectatorul de pretutindeni ar putea avea dubii în legătură cu alegerea făcută de mine privitoare la prezentarea unui film optimist, care transmite numai voie bună. Almodóvar însă ne îmbrațișează neașteptat, indicând importanța menținerii speranței și încrederii, indiferent că situația nu „ne încurajează” în această direcție. Mai mult, Hable con ella accentuează semnificația comunicării, care nu trebuie să aibă loc doar sub formă de dialog, adeseori astăzi monoton și superficial. În ciuda aparenței sale, Benigno este dominat de un conflict interior pregnant; mișcarea senzuală a camerei în concordanță cu mâna protagonistului care spală trupul Aliciei anticipează pofta trupească a lui Benigno, iar criza și obsesia care pun stăpânire pe acesta, arată adevărata nuanță a iubirii sale.

Finalmente, abundența simbolurilor în constituirea acțiunii creionează o imagine de ansamblu asupra vieții înseși, așa cum este ea, enunțând prin această imagine că viața va iubi numai pe acela care o iubește cu adevărat. Este nevoie de sacrificiul reprezentat de Benigno pentru ca povestea Aliciei să aibă un nou început.

(de Luca Oprea-Călin)

 

THINGS TO COME / L’AVENIR

(2016, R: Mia Hansen-Løve)

 

Intimitatea pe care cinemaul francez reușește să o ilustreze nu am mai găsit-o în altă parte. Iar filmele Miei Hansen-Løve vin să-mi valideze această supoziție, în special prin L’avenir, acest film în tradiție rohmeriană la care aș reveni oricând cu la fel de multă empatie.

În rolul unei profesoare de filosofie la un liceu din Paris numită Nathalie Chazeau, Isabelle Huppert – la fel de vitală și de radiantă ca oricând – trebuie să facă față evenimentelor care busculează asupra vieții ei: moartea mamei, divorțul, problemele din carieră. Întâlnindu-se cu un fost elev, Fabien (Roman Kolinka), ea va încerca să se sustragă șuvoiului de probleme, mergând alături de acesta și de prietenii săi la casa lui din Vercors, unde relația atât de apropiată dintre cei doi va marca, în fapt, posibilitatea și, totuși, incapacitatea ei de a se integra în mijlocul acelor persoane care treptat îi devin străine. Ceea ce particularizează L’avenir este tocmai delicatețea cu care Mia Hansen-Løve tratează simultan militantismul elevilor (în maniera lui Mai ’68) și al tânărului anarhist Fabien, modul în care filosofia se insinuează în viața profesoarei (prin directe și totuși neostentative aluzii la Rousseau sau Lévinas) și, în fine, capacitatea lui Nathalie de a ascunde orice semn de slăbiciune în fața celorlalți.

Regizoarea urmărește personajul fără însă a-l compătimi: tonurile calde și detașarea aproape poetică a viziunii e mai aproape de rememorare, decât de observație; distanța pe care o păstrează e suficientă pentru a ne face să înțelegem că, ținând piept tuturor celor ce i se întâmplă, Nathalie trebuie să se obișnuiască senin și asumat cu ceea ce are să vină, cu ceea ce abia mijește la orizont – the day after.

În esență, L’avenir e imaginea celei ce se redescoperă. Așa cum zice undeva în film: J’ai retrouvé ma liberté. Une liberté totale. Je n’ai jamais connu ça.

(de Teodora Lovin)

 

UNBROKEN

(2014, R: Angelina Jolie)

Chiar dacă filmul prezintă una dintre perioadele negre ale omenirii, mai exact cel de-al Doilea Război Mondial, el este în esență o dovadă reală a tăriei de caracter, a puterii fizice și morale de care poate da dovadă ființa umană atunci când luptă cu adevărat pentru supraviețuire. Filmul mă binedispune de fiecare dată deoarece îmi amintește că noi, oamenii, dispunem de o putere inimaginabilă, care stă ascunsă undeva în adâncul nostru și pe care o putem elibera pentru a trece peste orice obstacol pe care viața ni-l pune în cale și că suntem în stare de orice atunci când suntem alimentați de voință. Dacă vreodată te simți copleșit de ceea ce ți se întâmplă, acest film te va face să vezi că nu ești la capătul drumului și că poți continua, indiferent de situație.

În regia Angelinei Jolie și inspirat din fapte reale, Unbroken prezintă povestea lui Louis Zamperini (Jack O’Connell), un copil problemă care este adus pe cale cea dreaptă de fratele său, care îl îndrumă spre atletism. Participă la Jocurile Olimpice din anul 1936 și visează să doboare recordul olimpic la cele din 1940, de la Tokyo.

Visul său e însă spulberat de cel de-al Doilea Război Mondial, unde este încadrat ca aviator în Forțele Aeriene Americane. Războiul reprezintă un adevărat test al puterii atât fizice cât și mentale pentru Louis Zamperini, care a fost nevoit să supraviețuiească 47 de zile în derivă, înfometat și însetat, iar mai apoi supus unor munci și pedepse inumane în lagărul de concentrare. Puterea fizică și psihică de care dă dovadă îl ajută să supraviețuiească și să se întoarcă, în cele din urmă, acasă.

Filmul mă face să realizez că se poate și mai rău, în trecutul umanității existând momente de cumpănă, frică, teroare, dar care au fost depășite prin voință, curaj, omenie și credință, elemente aflate undeva înăuntrul nostru, care așteptă să fie găsite și eliberate de fiecare dintre noi.

(de Alexandra Mareniuc)

 

SINGING IN THE RAIN

(1952, R: Gene Kelly, Stanley Donen)

Singin’ in the rain este un musical imersiv, o comedie romantică care are în centru producția unui film, și care te trimite, pentru o oră și jumătate, înapoi la finalul anilor ’20.  Și, după ce deschizi ochii în lumea filmelor mute, cu personaje extravagante care nu sunt dispuse să facă niciun fel de compromisuri, cu muzică ritmată care pornește brusc și oprește în loc totul, doar pentru ca unul dintre personaje să-și poată exprima sentimentele dansând, ieși cu greu din film. Ești nevoit să clipești rapid de câteva ori. 

Lumea despre care ziceam, a filmelor mute, rămâne în umbră la apariția primelor filme cu sunet. Lina, o celebră actriță, este ușor exclusă din industrie din cauza vocii ei mult prea ascuțite de care, dintr-o dată, era nevoie în filme. Actrița are sentimente pentru Don, partenerul ei din film, și se încrede mai degrabă în revistele de bârfe care exploatează iubirea dintre ei decât în el, când îi spune că nu o iubește. Atunci când vocea ei începe să fie dublată, în secret față de public, de către actrița wannabe de care Don este îndrăgostit încă de la prima lor întâlnire accidentală, lucrurile încep să se complice. Și chiar și așa, nu e loc de supărare, pentru că scopul artei este să amuze, după cum cântă unul dintre personaje – Make ‘em laugh!

În momentele de fericire sau atunci când personajele au ceva special de punctat, dialogul este înlocuit de muzică și dans. Este plăcut de privit cum se exprimă libere, cum rămân ele însele și își păstrează intactă energia care le caracterizează. Asta face filmul să se simtă sincer și impulsiv, ca o garanție a faptului că, în final, totul se va termina cu râsete.

(de Raluca Mirea)

 

MAMMA MIA

(2008, R: Phyllida Lloyd)

    O poveste simplă, privită prin prisma faimoaselor versuri ale trupei ABBA, prinde viață, dinamism și contur, în fața ochilor noștri, așa că mă întreb, ce alt film poate fi mai radiant decât Mamma Mia?

     Filmul, regizat de Phyllida Lloyd (de asemenea cunoscută pentru The Iron Lady) este o gură de aer proaspăt, în energia unor filme ca Moulin Rouge și The Sound of Music.

     Între stâncile peisajelor pitorești ale Greciei, la o mică vilă liniștită, se derulează viața plină de energie a Donnei Sheridan (Meryl Streep) și a fiicei sale, Sophie (Amanda Seyfried). Secvențele de început o găsesc pe Sophie în mijlocul tam-tam-ului pentru nunta ei, citind dintr-un jurnal vechi al Donnei, împreună cu prietenele, moment din care știm că viețile și scopurile celor două , mamă și fiică, se vor întrepătrunde osmotic, de-a lungul întregului film. Așadar, aici nu mai este vorba doar de aspirația unei tinere Sophie de a se cunoaște, ci și de a Donnei de a aduce la suprafață cum era ea în tinerețe. Din dorința de a-și cunoaște tatăl, Sophie invită la nunta ei trei potențiali tați: Sam (Pierce Brosnan), Harry (Colin Firth) și Bill (Stellan Skarsgard). Astfel, încercarea lui Sophie de a găsi o piesă de puzzle lipsă, dizolvă breșa dintre o foarte tânără Donna și actuala proprietară a vilei, mama și rutinata Donna Sheridan.

  Deși distribuția e plină de star-uri, aceasta e plină de prospețime și vigoare. Actorii oferă o performanță fără filtre și debordează de candoare. Frumusețea acestui film pornește, bineînțeles, de la muzica selectată din albumele formației ABBA, ale căror melodii, interpretate natural de către actori, își păstrează energia atât de recognoscibilă.

   Mamma Mia aduce speranță, lumină și culoare; Phyllida Lloyd ne-a oferit un antidot pentru tristețe, oboseală sau rutină.

(de Lisa Costin)

SING STREET

(2016, R: John Carney)

Pe fundalul mohorât al declinului economic din Irlanda anilor ’80, Sing Street spune povestea lui Conor (Ferdia Walsh-Peelo), un adolescent de 15 ani, proaspăt transferat la o școală catolică extrem de rigidă. În parte pentru a evada din universul violent al școlii, dar mai ales pentru a o impresiona pe misterioasa Raphina (Lucy Boynton), Conor își formează o trupă împreună cu un grup neconvențional de colegi.

Muzica deține un rol crucial în pelicula lui John Carney: formații de synth-pop și post-punk precum The Cure, Duran Duran și The Clash alcătuiesc coloana sonoră a maturizării lui Conor, însoțindu-l în experimentarea unor identități care mai de care mai excentrice. La fel de remarcabile sunt și piesele originale, tot cu influențe ale new wave-ului britanic, care te îmbie să uiți pentru un moment de orice grijă și să dansezi nestingherit.

 Pe lângă umorul subtil și coloana sonoră impregnată cu nostalgie, filmul este revigorant prin autenticitatea sa, prin sensibilitatea cu care tratează problemele caracteristice adolescenței, fie ele mari sau mici. Deși însuflețit de rebeliunea împotriva normelor sociale, Sing Street păstrează o inocență rar întâlnită în genul coming-of-age; visurile mărețe, necontenita căutare de sine, confuzia și stângăcia sunt atât de sincere încât orice privitor va regăsi o părticică din sine în personajele lui John Carney. 

 Conor folosește expresia happy-sad pentru a descrie muzica formației The Cure; tot happy-sad este și Sing Street: luminos și plin de speranță în fața unei realități adesea dezamăgitoare. Pentru mine, a devenit mai mult decât un film feel-good; coloana sonoră și energia debordantă a protagoniștilor îmi redau cheful de viață și în cele mai posomorâte zile. Până la urmă, cine ar putea să asculte Drive it like you stole it fără să zâmbească măcar puțin? 

(de Ioana Răducu)