DORDETIFF: 1001 GRAME DE COMOARĂ

autor: Tea Nicolae

Adunate de la retrospectiva TIFF din București.

1001 Grams

90% platinum, 10% iridium

Nu, nu este un film despre droguri. 1001 Grams este un film despre povestea lui Marie, o norvegiancă frumoasă, blondă, stoică, cu trăsături specifice, piele albă, păr blond (mereu strâns într-o coadă aurie, tăiată egal, perfect aranjată), care se duce la Paris pentru un seminar despre adevărata greutate a unui kilogram, iar, după cum spun, în mod frumos, Rotten Tomatoes, ’dezamăgirile ei, dragostea și propriile dureri, sau măsurile pe care le atribuie, ajung, în final, pe cântar.’ Mai mult sau mai puțin așa. Ea este una dintre cei care dețin prototipul național al kilogramului – fragil, 90% platinum, 10% iridium, care trebuie să fie mânuit cu o foarte mare grijă – la fel ca Marie.

Am mers la 1001 Grams pentru că unul dintre prietenii mei a văzut trailer-ul. Și pentru că nu am reușit să ajung la ”adevăratul” TIFF, iar eu sunt îndrăgostită de festivaluri de film. Iar prietenul meu, deși a trecut peste inițiala dezamăgire ivită de faptul că filmul nu era despre droguri, a ajuns la concluzia că este un film amuzant și voia neapărat să meargă, deși s-a plictisit ”îngrozitor” în timpul filmului. Nu este neapărat un film plictisitor, doar necesită un anumit grad de atenție și de liniște interioară – e unul dintre acele filme care pot fi distruse de zgomotul personal, iar, pentru a le înțelege, trebuie să îți evacuezi declanșările de gânduri și să rămâi acolo, doar tu și filmul – altfel, filmul rămâne doar un amalgam de imagini ce devin obositoare, copleșitoare. Nu pot spune că eu am reușit să mă desprind în totalitate de mine, comunicând, în vreun fel deosebit, cu filmul, dar am reușit să pot aprecia cromatica nordică – oriunde, se aflau pete de albastru, chiar și când setting-ul era în Franța – cumva, pentru a restabili și reaminti originile personajului (poate).

Filmul conturează portretul unei femei frumoase, savante, Scandinave, rigide, sau, mai bine zis, de o rigiditate frumoasă, a cărei constanță îi este zguduită de atacul de cord suferit de tatăl său. Tatăl său este, ca și ea, un om de știință, iar ea trebuie să îi ia locul la un seminar din Paris, al cărui scop era restabilirea unității internaționale de măsură. Urmează multe puncte afectuoase, care îți trag și desenează zâmbete pe față – savanți respectabili adormind, cu gura larg deschisă, în timpul prelegerilor, probleme minore cu securitatea de la aeroport, etc. Urmează și multe liniști, care ar putea obosi sau plictisi un privitor, dar care rezonă prin delicatețe și minimalism.

Nu m-am concentrat neapărat pe povestea kilogramului, pe care nu l-am înțeles, complet, decât după ce s-a terminat filmul și l-am căutat pe net. M-am concentrat, mai mult, pe culori și pe expresiile statice ale lui Marie, pe reacțiile ei, câteodată previzible – previzibile prin faptul că rareori există. Poartă kilogramul în brațe, ca și cum ar fi singura sa legătură cu umanitatea sa, umanitatea în geneal, sau cu sine. Restrângerea emoțională a sa devine, paradoxal, dinamică și plăcută, deși ușor anticipativă, împroșcând prin culori de albastru.

Grimasele (sau lipsa lor) se schimbă, însă, în momentul în care ea îl întâlnește pe Pi, reușește să i se deschidă, treptat, iar cei doi se îmbrățișeazî printr-o legătură lentă, un început frumos de relație care e afișată delicat pe ecran – căci un adjectiv potrivit filmului este ”delicat”.

Relația futuristă dintre Marie, pasivă, taciturnă și Pi, oarecum *mai* vesel, extrovertit, opusul ei, este una deosebit de caldă și afectuoasă, care este afișată minuțios pe parcursul ultimelor minute ale filmului, film care se termină cu o scenă foarte drăguță, cu ei doi în baie, vorbind prin glume despre grame și gramele kilogramului, în timp ce stau, îmbrățișați și uzi.

1001 Grams este un fel de Woody Allen scandinav (sau un fel de ”ăla care a făcut Midnight in Paris, după spusele prietenului meu de-atunci.) Sau, după spusele lui Emily Buder de la Indiewire, un ”Wes Anderson Norvegian”.

Citate de reținut (sau care mi-au rămas mie) –

”A man with one watch knows the time. A man with two watches can never be quite sure.”

= ”It’s as if every reference point in my life has fallen away.”

= “But we need chaos. Reference points are comfort answers.”

(recunosc, pe a 2-a trebuit să o caut pe net)

Comoara – short intake

Nu am ajuns la ”Comoara”, care a fost într-o joi sau într-o miercuri, dar am întrebat într-o parte și într-alta, pentru că am citit câteva review-uri și i-am văzut trailer-ul, așa că mi s-a părut interesant să expun, totuși, un punct de vedere – Bogdan spune că filmul a fost ”chiar drăguț” – dacă l-ar fi căutat pe net, s-ar fi uitat până la capăt, 90%, și, în plus, Bogdan spune că a fost filmat bine și jucat bine, și nu se aștepta la final. I-a plăcut, totuși, deși, la un moment dat, o femeie îmbrăcată toată-n verde s-a așezat lângă Eva, prietena lui Bogdan, și s-a răstit la ea, cu ochi de viespe, reproșându-i că și-a lăsat umbrela intenționat pentru ca oamenii să se împiedice de ea, deși, după spusele celor doi, umbrela era în ghiozdanul Evei, cu capătul înăuntru, fără să iasă, decât puțin, afară – doamna cu pricina și-a aruncat propria umbrelă sub scaunul ei, pentru a îi demonstra și arăta Evei cum trebuia, de fapt, să procedeze. Apoi, în timpul filmului, doamna Verde a început să comenteze și să râdă cu voce tare în timpul unor anumite secvențe. Doamna Verde este motivul pentru care ar trebui, cu toții, să mergem la festivaluri de film și să nu vedem filmele acasă. Pentru că se întâmplă multe lucruri delicioase.