BUCHAREST PRIDE 2015: LGBT LOVE, HOMOFOBIE, DESCOPERIRI ȘI O GĂINĂ

autori: Ioana Bogdana, Cristina Secan, Tea Nicolae, Ligia Prodan, Luca Istodor

Suntem în plin Bucharest Pride, perioada perfectă să vorbim puțin despre filme cu tematică LGBT+ care ne-au schimbat pe noi sau care ne-au schimbat percepția asupra comunității, pentru că filmele sunt de multe ori primul lucru (și poate, pentru unii, cel mai accesibil lucru) la care apelăm când ne descoperim sexualitatea și identitatea de gen. Îmi amintesc cum m-am uitat eu la toate cele cinci sezoane din Queer as Folk noaptea, după ce mă asiguram că părinții mei dormeau- ca nu cumva să afle la ce mă uit. În nopțile alea mă schimbam și înțelegeam mai multe despre mine. Nu cred că a existat serial care să mă marcheze mai mult sau perioadă în care așteptam mai cu nerăbdare să vină seara. După ce le-am spus că sunt gay, știu că m-am uitat cu mama la un episod și i-a plăcut de Brian, unul dintre personajele principale, pe care eu îl idolatrizam, și s-a creat un fel de conexiune între mine și mama, instant (ne plăcea de același băiat/ personaj, ce poate fi mai relevant?). Dar trecând peste semi-nostalgia mea, mai jos sunt câteva filme relevante pentru membrii redacției.

(Luca)

But I’m a Cheerleader (1999, R: Jamie Babbit)

„1, 2, 3, 4- I won’t take no anymore

5, 6, 7, 8- I want you to be my mate

1, 2, 3, 4- You’re the one that I adore

5, 6, 7, 8- Don’t run from me ‘cause this is fate..”

Natasha Lyonne este Megan, o majoretă cu privire inocentă, care în timp ce se sărută cu iubitul ei are fantezii cu colegele de cheerleading și care nu se poate abține să nu le pipăie din când în când. După ce părinții ei descoperă numeroase probe incriminatorii (precum poze cu tipe decupate din reviste și lipite prin cameră și prin dulapul de la școală, mărturii de la prietenele ei apropiate etc), Megan este trimisă într-un centru de reabilitare roz-bonbon unde se presupune că ar trebui să învețe să fie straight. Clea Duvall este Graham, tipa rebelă cu părul slinos, super sexy, care este total împotriva metodelor directoarei (Cathy Moriarty), care e flancată de fiul său bine lucrat și un RuPaul foarte tânăr and not in drag (amândoi foarte gay unul pentru celălalt). Graham, care a ajuns la rehab după ce a fost surprinsă de mama ei în timp ce făcea sex cu o tipă, fiind o „lesbiană convinsă”, nu ezită să se apropie de Megan atunci când aceasta este și ea internată. Evident, toată situația asta o bagă în impas pe Megan, trebuind să se decidă dacă vrea să încerce să se „însănătoșească” sau să se lase în voia atracției pentru Graham.

Într-un decor pastelat, cu personajele caricaturizate ale pacienților și ale profesorilor, presărat și cu momente cu muzică foarte mișto (gen Funnel of Love sau Chick Habit) și cu un sfărșit destul de previzibil, dar foarte heart-warming, But I’m a Cheerleader este o satiră amuzantă a tuturor stereotipurilor de gen și a celor legate de persoanele gay, pe care le portretizează într-un fel exagerat tocmai pentru a le scoate în evidență absurditatea. Și ce e de fapt și cel mai ridicol (lucru pe care îl realizezi abia la sfârșitul filmului) e că dacă părinții lui Megan nu ar fi trimis-o la rehab-ul ăsta, ei i-ar fi luat mult mai mult să realizeze că e gay, că asta e super ok și să nu își mai nege sentimentele legate de asta, părinții grăbind de fapt acest proces și ajutând-o.

(Ioana)

Tomboy (2011, R: Celine Sciamma)

Nici n-ai idee cît de multe, dar foarte multe lucruri poți afla din filme despre orice subiect. Am simțit asta pe pielea mea cînd am văzut filmul ăsta, pentru că habar n-aveam ce înseamnă să fii trans* și nu mai auzisem niciodată de expresia „tomboy”, darămite de faptul că există o întreagă comunitate denumită LGBT.

Tomboy este, pe scurt, un film despre o persoană care aparține comunității trans*, ș-anume despre Laure, o fată în vîrstă de 10 ani, așa cum era văzută ea până atunci, care se mută împreună cu toată familia într-un mic cartier rezidențial, iar în momentul în care face cunoștință cu noii săi prieteni din cartier, se prezintă sub numele de Michael. Și, fiindcă așa se prezenta și ăsta ERA el, așa îi vom spune și noi de acum.

Tomboy e un film unic, pentru că, spre deosebire de alte filme care se leagă de prea puțin băgatul în seamă „T” din LGBT (cum ar fi La Mala Educacion, de Pedro Almodovar, în care personajul principal e deja matur), personajul lui Michael este urmărit încă de la o vîrstă fragedă, cum trebuie să înfrunte realitatea interioară legată de identitatea lui de gen, dar, totodată, trebuie să înfrunte și realitatea exterioară, adică reacțiile prietenilor și familiei, față de care nu știe cum să se justifice, deoarece și pentru el sentimentul ăsta e ceva cu totul și cu totul nou, aproape un șoc pe care reușește să-l stăpînească destul de bine o bună perioadă de timp, avînd sprijinul surorii lui mai mici. Nu este în definitoriu destul de mare încît să poată lua decizii pentru sine, căci e condiționat și de părinți, care cred sau speră ca manifestarea lui „Laure” să fie doar o fază trecătoare, dar el este suficient de conștient de orientarea sa și de faptul că mutarea în noul cartier e un nou început din mai multe puncte de vedere și e cum s-ar spune, începutul unei noi vieți.

Pe parcurs, tonul și ritmul fragmentelor rămîne constant, folosindu-se un ritm destul de lent de prezentare a firului poveștii, tocmai pentru ca finalul să fie și mai impresionant și să ai timp să-nțelegi fiecare acțiune a lui Michael.

Scopul filmului e să ne arate că puteam fi oricine vrem noi să fim dincolo de identitaea nostră de gen, vîrstă, mediul în care trăim șamd, filmul promovînd libertatea de exprimare, dar şi documentînd încercările prin care poate trece o persoană care face parte din comunitatea LGBT, mai ales la început de drum spre acceptarea și afirmarea sa ca membru al acestei comunități.

(Ligia)

Tomboy (2011, R: Celine Sciamma)

Filmul queer preferat al lui Bogdan este Tomboy, deși nu se putea decide între Tomboy și Du Er Ikke Alune (You Are Not Alone). Lui Ștefany îi place Blue is the Warmest Colour, iar Evei și lui David le place Brokeback Mountain. Mie îmi plac Kill Your Darlings, Velvet Goldmine (apar TOȚI din Placebo, pe undeva de la jumătate) și Boys Don’t Cry, dar filmul queer care m-a marcat cel mai mult este The Mudge Boy.

The Mudge Boy este un film din 2003 cu Emile Hirsch, de Micheal Burke, despre un băiat de vreo 15-16 ani, Duncan Mudge, un adolescent timid, ostracizat și izolat de către alți copii, al cărui mamă moare, astfel lăsându-l pe acesta în grjia tatălui său stern, rigid și rece. Duncan, care își trăgea singura urmă de afecțiune din mama sa, își plasează întreaga căldură și sensibilitate asupra puiului său preferat de găină – un cocoș cu un penaj alb, moale, pe care îl plimba cu el peste tot, pe bicicletă, pe umăr, pe braț. Asta pentru că el și mama lui obișnuiau să aibă grijă, împreună, de găinile curții, iar mama lui l-a învățat o modalitate de a liniști păsările – pe scurt, trebuia să își deschidă gura și să cuprindă în ea gâtul păsării. Preia acest obicei de la mama lui, atrăgând și mai multe ironii și glume seci de la restul colegilor săi de clasă.

Pe deasupra, lui Duncan îi place să se îmbrace cu rochiile mamei sale, ceea ce va rezulta în privirile încruntate ale tatălui său și în dezaprobările aruncate la masa (ovală) de dimineață. Duncan își are timiditatea spiralată cu confuzia asupra sexualității sale, simțindu-se atras puternic de unul dintre adolescenții care îl ironizau, un bad-boy care cade spre definiția de redneck, ras în cap, care privește tipele ca pe trofee și care își înșiră lista de cuceriri sub forma unui rânjet strâmb, făcându-l pe Duncan să își muște buza și să își privească insistent pantofii. Pe crush-ul lui îl cheamă Perry Foley și grupul său de „delincvenți juvenili” îl primesc reticent pe Duncan, mai mult pentru amuzamentul lor.

El și Perry încep să aibă cât mai multe momente în care se găsesc singuri, iar Perry se găsește fascinat de băiatul cu păr în ochi, care îl privește cu ochi zbătând cu admirație, așa că, deși nu ezită să își exprime dezgustul față de „those fucking filthy faggots”, se apropie din ce în ce mai mult de el, îl lasă pe Duncan să îl sărute, îl forțează să se îmbrace în rochia de mireasă a mamei lui, îl împinge și îl violează în hambarul tatălui său. Duncan este speriat, dar nu îi spune nimic tatălui său, care, deși îi surprinde pe cei doi, nu comentează nimic.

În continuare, după ce Perry refuză să recunoască că s-a întâmplat „așa ceva”, urmează o serie de momente de frică, confuzie și dezgust, ușor groază – nu o să insist pe ce anume s-a întâmplat, dar Duncan devine din ce în ce mai izolat, mai ironizat, mai frustrat, și ajunge să își ucidă pasărea preferată, mușcându-i capul, în timp ce încerca să o calmeze. Ajunge acasă cu sânge întărit pe bărbie, tatăl lui îi deschide ușa, vede corpul găinii și, pentru prima dată de la moartea mamei lui, îl strânge în brațe.

Filmul ăsta m-a impresionat foarte mult, nu neapărat datorită imaginilor explicite cu păsări mutilate, sau din cauza faptului că găinile îmi erau ciudat de dragi când eram mică, dar mi se pare că The Mudge Boy punctează foarte bine statura unui băiat speriat, confuz, ostracizat pentru că avea o figură feminină, sensibilă și pentru că îi plăcea să poarte rochii și să sărute obrajii băieților. Atenționează, cum s-ar spune –cazul lui ar putea fi considerat unul extrem, ușor tragic, prezentat în film printr-o tandrețe de secvențe cu praf și stele, dar poate fi cazul oricăruia dintre noi. Poate există un Mudge Boy în fiecare oraș mare, sau mai mulți, care se ascund și se simt rușinați de sexualitatea lor, de preferințele lor (nu doar sexuale), care sunt respinși de părinții lor din cauza „anormalității”, care citesc cărți, poate nu alături de o găină, dar în pat, cu șosetele în picioare, întrebându-se dacă este, într-adevăr, ceva greșit la ei. Și nu este. Și poate avem nevoie de filme de genul, de băieți de genul, care să ne reamintească de toleranță, de acceptare, de, de ce nu, dragoste, de gălăgie, și de consecințele intoleranței – intoleranța omoară, printre altele, și găini.

(Tea)

Paris is Burning (1990, regia Jennie Livingston)

„I remember my dad say: You have three strikes against you in this world. Every black male has two – that they’re just black and they’re male. But you’re black and you’re a male and you’re gay. You’re gonna have a hard fucking time. If you’re gonna do this, you’re gonna have to be stronger than you ever imagined.”

Replica asta deschide „Paris is Burning”, un documentar filmat ȋn New York pe parcursul anilor ’80, care pȃnǎ azi e considerat a fi material de referinţǎ despre ce ȋnseamnǎ sǎ fii membru al comunitǎţii LGBT și persoanǎ de culoare ȋn America.

Ȋntr-o lume ghidatǎ dupǎ standarde foarte limitate și care respinge pe cȃt posibil diversitatea de orice fel, persoanele de culoare/ gay/ care „provoacă” rolurile tradiționale de gen ȋși gǎsesc refugiul ȋn „ball culture”. Prin competiţiile astea, care presupun interpretarea unor roluri din cele mai diverse, de la supermodel la avocat, participanţii doresc sǎ ȋși demonstreze cǎ sunt demni de „lumea exterioarǎ” și cǎ sunt perfect capabili sǎ se afle ȋn diverse posturi ȋn mod tradiţional rezervate albilor de clasǎ mijlocie.

Filmul cuprinde și o serie de interviuri ale unor legende din lumea balurilor, fondatori ale unor „case” de renume sau participanţi ce au atins statutul de vedetǎ: Pepper LaBeija, Dorian Corey, Willi Ninja sau Venus Xtravaganza. Pe lȃngǎ explicarea unor termeni specifici scenei balurilor, precum „reading”, „shade” sau „voguing”, fiecare ȋși ȋmpǎrtǎșește experienţele legate de rasismul, homofobia sau transfobia la care au fost supuși. Astǎzi, deși balurile ȋncǎ se mai practicǎ și s-au extins considerabil, prea puţini cunosc numele celor care și-au pus amprenta asupra acestei culturi.

Paris is Burning este un film excelent pentru cǎ reușește sǎ treacǎ dincolo de aparenta imagine glam a lumii pe care o prezintǎ, trecȃnd in „backstage”. (Cristina)