Posts

Filme de sfârșit de vară

de Diana Mărculescu, Luisa Balaban și Pavel Dumitrescu

Redacția Super a făcut o mică selecție de filme pe care să le vedem la sfârșitul verii, fie că stăm cu laptopul pe plajă, cu soundtrack-ul completat de valuri, fie că ne ascundem în casă de caniculă.

Y tu mama tambien (2001, r. Alfonso Cuarón)

Cu un fir narativ nonșalant, dar cuceritor, regizorul Alfonso Cuarón experimentează prin Y tu mama tambien un stil ușor documentaristic, manifestare a dorinței lui de a se îndepărta de narativa Hollywoodiană. Deși în centru stă roadtrip-ul adolescenților Carlos și Enoch, vocea naratorului îi adaugă adâncime poveștii, conectând-o cu viața intimă a personajelor, fresca socială a Mexicului și ideea morții.

Filmul îi introduce pe Carlos și Tenoch, doi prieteni care, lăsați singuri de prietenele lor într-o vacanță de vară, călătoresc către mare împreună cu Luisa, o femeie matură care îi cucerește pe amândoi. Apariția ei aduce promisiunea unei experiențe neobișnuite, însă neașteptat de moralizatoare. Povestea e blândă cu superficialitățile și transgresiunile tinereții, care deși sunt în centrul atenției, se lasă completate de finalități mai serioase.

Y tu mama tambien se diferențiază de stereotipul în care femeia matură învață băieții despre sexualitate și viață. Masculinitatea toxică pe care o emană alte filme de acest gen e înlocuită, aici, de problema insecurităților și a bisexualității. Setul de reguli pe care băieții și l-au impus (“Muzica pop e mai bună decât poezia”, “Ia droguri cel puțin o dată pe zi”, “Nu te căsători cu o virgină”, “Adevărul e mișto, dar imposibil de atins”) este ridiculizat de Luisa, iar pe măsură ce călătoria se derulează, noțiunile de prietenie și loialitate se dizolvă din ce în ce mai mult.

Cuarón reușește să revigoreze genul road movie fără să îi ia din simplitate. Și probabil nu există un moment mai bun în care să îi vezi filmul decât o zi încinsă ca asta.

(Diana Mărculescu)

Grave of the fireflies (1988, d. Isao Takahata)

Grave of the fireflies este un duș rece. O animație absolut superbă, un clasic, și o ceapă zemoasă metaforică, gata să te facă să lăcrimezi. Filmul prezintă central povestea a doi frați, Seita și Setsuko, în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial în Japonia, și cum efectele acestuia le schimbă cursul vieții.

Astfel, odată cu un bombardament în apropierea casei lor, cei doi devin orfani și sunt nevoiți să plece în căutarea unui loc mai bun de trăit. Fratele, Seita, ia rolul protectorului și încearcă să îi ofere sorei sale cele mai bune condiții. Povestea te plimbă alene prin cadre imaculate și crude, ce îmbujorează obrajii fetei, cât și prin still-uri înspăimântătoare și răsunătoare care vibrează atemporal prin obuze și bombardamente care par fără sfârșit.

Filmul debutează trist și se încheie și mai și, purtându-te prin dezastrele pricinuite de om omului. Stilul lui Isao Takahata este sincer, astfel încât nu încearcă să promoveze idei politice, iar filmul în ciuda temei sale centrale, e departe de a fi un manifesto sau un film educațional despre cel de-al Doilea Război Mondial, ci mai mult o încarnare a fragilității inocenței, frumuseții și păcii. Fie că vorbim despre o cutie cu dropsuri, de inelul mamei ucise ori de viața în sine, aceste elemente primordiale atârnă de un fir de ața extrem de subțire, care ajunge să se despice  ca o nevinovată consecință a destinului, în care vinovații sunt de ambele părți, fie că vorbim de război ori de frământările celor doi tineri.

Isle of dogs (2018, r. Wes Anderson)

Este cel mai recent film a lui Wes Anderson – o animație stop-motion numai bună de văzut cu ai tăi. În același ton cu care ne-a obișnuit, filmul pune în centrul atenției un oraș în care două partide se luptă asupra autorității Insulei Câinilor: primarul dorește să înceapă exterminarea patrupedelor deja expulzate pe o insulă, convocând ca motiv o boală pe care acestea ar fi purtat-o, pe când Partidul Științific dorește reîntoarcerea acestor vietăți nevinovate în oraș.

Valoarea socială a filmului se face remarcată prin intermediul prezenței speciale a câinilor. Aceștia urmează tiparele democratice ale unei societăți pe teritoriul insulei, dau dovadă de umor și prezență de spirit, dialogul fiind unul antrenant și piperat cu umor subtil. Convorbirile patrupedelor sunt singurele inteligibile, deoarece bariera de limbă împiedică transmiterea dialogurilor purtate de oameni, punându-se în evidență perspectiva din care este construit lungmetrajul.

Cadrele sunt clean, centrate, specifice stilului lui Anderson. Arhitectura este plină de poveste și fler, conturând o Japonie cu un aer futurist și dezinvolt, însă cu aceleași baze tradiționaliste; Harrod, production designer-ul set-urilor filmului, susține:

“The aesthetic was 20 years in the future, but it’s not 20 years from our future. It’s 20 years from some past point, like if you tried to think of Japan in 1963 and imagine 20 years from that future or past.”

Trecerile sunt smooth iar detaliile incredibile; e un film pe care nu merită să îl vezi altfel decât la cea mai bună calitate, esența lui fiind foarte mult în vizual.

The Florida project (2017, d. Sean Baker)

Un film indie în adevăratul sens al cuvântului – ca un junral al personajului principal, Moonee, o fetiță de 6 ani care trăiește într-un motel din Florida alături de mama sa ieșită din tipare, dar iubitoare, urmărind viața ei și a prietenilor săi de-a lungul unei veri atât de toride încât o poți simți prin ecran. Printr-o prismă largă și un set de culori pastelate, este prezentată imaginea familiei monoparentale cu venituri slabe, care se vede nevoită să recurgă la metode necredincioase pentru a oferi o masă copilului.

Cu un aspect jucăuș și simplu, The Florida project e ca o cameră ascunsă care surprinde viața sinceră de copil, unde totul e o joacă și ziua de mâine e mereu mai bună. Lungmetrajul surprinde o metaforă continuă referitoare la diferențele dintre prospera viață asociată Floridei și situația oamenilor care își duc veacul în camere de motel, nu departe de clădirile glossy ale corporațiilor. Totuși, povestea nu e una neapărat tristă, ci funcționează ca un intinerar al existenței reale, unde Disneyworld este cea mai arzătoare dorință, însă la fel ca lui Moonee, ne e imposibil să ajungem la el.

(Luisa Balaban)

Le Skylab (2011, r. Julie Delpy)

Filmul începe cu o familie cu doi copii băgându-se într-un tren arhiplin de mare viteză de la Paris la St. Malo. Locurile sunt repartizate ca într-un autobuz, fiind două mese cu câte patru scaune de fiecare parte pe vagon.

Mama încearcă să se roage de persoanele care ocupă scaunele să schimbe locurile între ei pentru a putea sta întreaga familie la masă însă călătorii ori nu pot sta pe un scaun care este situat în direcția opusă mersului trenului, ori și-au rezervat un bilet special pentru a sta la masă căci sunt membrii privilegiați al unui club de călători frecvenți.

Obligați să stea separați, tatăl cu un copil și mama cu celălalt, ea se uită pe geam și are un flashback cu același drum în vara lui 1979, când ea avea 11 ani.

Micuța Albertine (Lou Alvarez) urma să-și petreacă vacanța de vară la țară, în Bretania, la casa bunicii sale din partea tatălui, Amandine (Bernadette Lafont) și a unchiului său dereglat mintal, Hubert (Albert Delpy). Părinții (Julie Delpy, regizoare și actriță principală deopotrivă, și Eric Elmosnino), Lucienne, bunica din partea mamei (Emanuelle Riva) și alți călători împreună cu Albertine stau liniștiți într-un compartiment pe două bănci lungi.

În prima zi din șederea Albertinei la țară, în care prezicea că satelitul Skylab va cădea undeva în vestul Franței, se strâng toate neamurile pentru a sărbători ziua de naștere a gazdei, Amandine.

În acea zi de sărbătoare și cu soare și cu ploaie: Albertine stătea cu ceilalți copii, care mai de care, jucăuși, năzdrăvani ori sensibili, venindu-i primul său ciclu menstrual, cunoscându-și prima sa dragoste în slow-motion pe L’été indien și, totodată, prima sa dezamăgire în dragoste, luminile de neon din discotecă zbătându-i-se pe față, în timp ce tot restul lumii se rupea pe ceva punk.

Adolescenții erau ori cuminți, ca cei doi frați ochelariști care aveau grijă de copii și mai ajutau prin casă, ori erau enfants terribles, rebeli fără cauză, ca și Christian (Vincent Lacoste) care mereu se lua la bătaie cu cei mici, încerca să agațe vreo fată pe la plajă sau la discotecă și niciodată nu asculta de familia sa.

Cei mari erau împărțiți în cei de stânga și cei de dreapta: Anna, mama Albertinei, era o feministă dură, radicală și mândră protestatară din mai ’68. Pe polul opus – unchiul Roger (Denis Ménochet) era un fost soldat în Algeria care, pentru că a fost în război unde se simțea la mila tuturor, acum nu putea face față revenirii acasă, existenței păcii, feminiștilor și oamenilor de stânga, tânjind după un nou război. Indiferent de indignarea Amandinei, disputele constante despre politică se tot reluau.

După amintirea detaliată a acestei zile, dintr-o dată, Albertine se ridică de pe scaunul ei și se ia, determinată, la ceartă cu restul oamenilor din vagon pentru ca ea și cu familia ei să poată sta împreună, unul lângă altul, la masă. Acest catharsis declanșat de ea le dă prilejul celorlalți călători să se cunoască mai bine și să lege noi conexiuni.

Deopotrivă nostalgic și umanist, Le Skylab recheamă atât experiențele de neuitat ale începutului adolescenței cât și simplitatea oamenilor din acele vremuri.

(Pavel Dumitrescu)

Wild Wild Country – Planuri VS. valori morale.

de Luisa Balaban

Wild Wild Country este un serial tip documentar, însumând 6 episoade, ce surprinde imaginea unui cult pe muchie de cuțit, din anii flower-power ai Americii, care promitea rețeta unui echilibru între diamante și împlinire sufletească, cu un conducător pe cât de învățat pe atât de înstărit, cu 90 de Rolls Royce-uri în garaj și o colecție fantastică de bijuterii. Până în ziua de astăzi este greu să delimităm, departe de deciziile luate de tribunalele din State, ce a fost și ce nu a fost fraudă emoțională ori materială realizată de comunitatea Rajneesh.

Serialul este realizat prin utilizarea unor multipe paralele: spiritualitate și materialism, gândirea conservatoare și cea liberală, dreptate și fraudă, surprinzând o poveste aproape ireală a activității unei comunități create din dorința de eliberare sufletească, care însă pe parcurs s-a împotmolit în mrejele pământești ale existenței. De la indivizi iluminați și puri la rigiditatea bodyguarzilor decorați cu arme semi-automate, documentarul este o portretizare a unor evenimente reale ce accentuează și reamintesc  faptul că paradisul nu-și are loc pe pământ. Bhagwan, cunoscut ca OSHO, este cel care pune bazele unei comunități care se va scufunda în mod ironic din cauza uneia dintre valorile care îi stătea la bază: acceptarea materialismului.

Ce înseamnă spiritualitate și cum ajungi la ea? E destul clar că nici până acum nu s-a găsit rețeta perfectă pentru echilibrul la care visăm cu toții. Însă în anii ’70 răsare imaginea unui ghid spiritual care promite multe și care pare că înflorește asemenea unui al doilea Buddha, atrăgând incontenstabil mase uriașe de oameni aflați în deriva unei societăți capitaliste și industrializate. Spre deosebire de majoritatea conducătorilor proclamați de culte, Bhagwan reprezintă cu adevărat un om complet și învățat, și de la început până la finalul vieții sale nu pare a ascunde un șarlatan sub înțelepciunea sa. De aceea, până și în ziua de astăzi este greu să înțelegem exact caracterul acestui om, care și-a jucat excelent destinul.

Văzând cum numărul adepților săi este în creștere, acesta se hotărăște să mute locația spațiului dedicat comunității sale, unde ținea lecturi și prelegeri, ședințe de meditații și purficare, etc., lăsând-o pe Sheela, un pion important în afacerile cultului, să se ocupe de găsirea unui spațiu favorabil unde Bhagwan ar putea să pună la cale un experiment nemaîntâlnit până atunci. Se stabilesc departe de spațiul natal, India, în apropiera unui sat mic cu puțin peste 40 de locuitori din Oregon, SUA, unde în decursul câtorva luni, pun bazele unui nou oraș, dedicat intereselor și comunității lor. Aceștia preiau numele de sannyasins și au ca plan expansiunea acestei comunități, din dorința de a crea o lume „plină de zâmbete și bună-voie”. Cu grădini, lacuri artificiale și săli de meditație și dans care pot găzdui peste 10 000 de persoane, comunitatea pare de-a dreptul un colț de rai, o imagine fructificată a paginilor din cărțile copilăriei, cu familii zâmbitoare și recolte bogate.

Intenția lor este evident una benevolă, însă locuitorii satului Antelope nu sunt încântați de noii lor vecini. Odată cu micile conflicte ce au loc între cele două tabere, activitatea sannyasinilor devine din ce în ce mai publică și ajung să oripileze din ce în ce mai multă lume. Americanii conservatori și creștini anilor ’70-’80 se înspăimântă la ideea activităților oculte ce s-ar putea desfășura în curtea vecinilor lor, și odată ce sannyasini sunt atacați printr-un referendum local care le cerea acestora să plece, comunitatea pornește într-o luptă defensivă, pe care inițial pare că o conduce.

Sannyasini, cu Sheela în frunte, fac un slalom expert printre legi și amendamentele Consitituției, se folosesc de toate portițele posibile și evită toate încercările oamenilor din exterior de a-i extermina. Însă odată ce oamenii de pretudindeni ajung să îi amenințe, sannyasini ripostează. Astfel, oamenii îmbracați în oranj dau impresia că jonglează cu Ak-47 în timpul liber și sunt pregătiți de orice. Sheela se ocupă în moduri murdare de amenințările exterioare, incendiează sediului poliției și plantează  bacterii ce cauzează salmonela în cadrul restaurantelor din The Dalles în preajma alegerilor, îmbolnăvind peste 800 de persoane, în speranța că oameni nu vor putea ajunge la vot. Cultul acum pare transformat și deplasat de la ideile sale inițiale, fiind continuu în alertă. Tot odată, sănătatea mentală a lui Bhagwan pare a se deprava, consumând substanțe interzise și ajungând sa fie din ce în ce mai atras de bunurile materiale aduse de persoanele influente care se integrează în cadrul comunității.

O lovitură puternică la baza acestei piramide schematice, care șubrezește stabilitatea comunității, are loc în momentul în care Sheela, înregistrându-l pe ascuns pe Bhagwan, află că acesta va urma să își inducă moartea cu ajutorul medicului orașului. Astfel plănuiește să îl ucidă pe medic, realizând că Bhagwan nu se mai afla în deplinătatea facultăților mintale. Sheela, alături de alți câțiva din cadrul consilului, decid să plece și se refugiază în Germania. Comunitatea se prăbușește treptat odată ce Bhagwan face publice erorile lui Sheela, care ajunge să fie acuzată de incendierea sediului, tentativă multiplă de omor și de înregistrarea ascunsă, detaliată și continuă a tuturor membrilor comunității.

Finalul celor 6 episoade te surpinde confuz și nesigur în legătură cu părerea ta față de cei doi protagoniști: Sheela, care acum pare o bătrânică plăpândă sub imaginea puternică a tinereților sale, care în mod schematic nu expune nici un fel remușcări fața de actele brutale realizate, și Bhagwan, care a murit suspicios, cel mai probabil într-un complot al moștenitorilor averii sale, însă ca un adevărat erou în sânul comunității. La sfârșit, vezi imaginea de ansamblu a unei comunități care a rămas unită în cele mai urâte scenarii și care acum poartă în memorie povara cât și frumusețea acelor vremuri, asemenea legăturilor care se creează între veteranii de razboi. O aventură ciudată, demnă de un thriller puternic, documentarul scoate la iveală o parte importantă și de cele mai multe ori evitată din viața omului cunoscut drept OSHO, în care frontierele dintre bine și rău nu se mai disting. Cunoaștem astfel limitele pe care oamenii sunt dispuși să le depășească pentru a-și îndeplini planurile, chiar dacă astfel își încalcă propriile valori morale.

The Killing of a Sacred Deer – Alegeri și mâini frumoase

de Luisa Balaban și Pavel Dumitrescu

The killing of a sacred deer este lungmetrajul în regia lui Yorgos Lanthimos, un film-paradigmă ce se inspiră din bazele unui mit antic grecesc (Iphigenia), transpus teatral de Euripide în tragedia Ifigenia la Aulis. Aceasta povestește cum, în ajunul războiului troian, la limanul Aulis, este adunată întreaga flotă a tuturor regatelor din Hellada, pregătită să strabată marea Egee pentru a ajunge în ținutul Troiadei, în Asia Mică; însă nici un vas nu poate înainta din cauza vântului ce bate foarte puternic în direcția opusă. Agamemnon, regele din ținutul Argos (sau Micene) află de la profetul Calhas că toate aceste vânturi persistă din vina lui, fiindcă, plecat la vânătoare, a ucis o căprioară sacră, foarte dragă zeiței Artemis. Așadar, zeița pădurii și a animalelor, l-a blestemat pe Agamemnon, oprind vânturile năpraznice numai dacă împăratul îi va plăti cu același preț: sacrificarea fiicei sale de vârstă fragedă, Ifigenia. Lanthimos transpune acestă poveste în stilu-i caracteristic, brutal, rece, cumva lipsit de emoție însă cu o puternică încărcătură spirituală și morală, asupra unei familii din secolul 21. Astfel, suntem părtași la drama unei familii întregi care riscă să moară dacă tatăl nu reușește să ia o decizie și să sacrifice unul dintre membrii acesteia.

Stilul regizoral greu de confundat al lui Yorgos Lanthimos aduce la suprafață o poveste morbidă cu accente religioase, desfășurând în fața privitorului o poveste complexă. Filmul debutează cu un ecran blanc peste care e suprapus o bucată din Jesus Christus schwebt am Kreuzel de Michel Corboz, un cânt coral sobru bisericesc. Este dezvăluită apoi imaginea unei operații pe cord deschis, ce ne oferă o primă imagine a importanței chirurgilor în lumea utopică ce urmează a fi redată.

Accentul este pus asupra lui Steven (Colin Farrell), tată și chirurg de renume, ce duce o viață aparent perfectă, atât el cât și familia sa, în întregime stabilă, lipsită de defecte. Cu ani în urmă acesta se ocupa de operația unui pacient ca oricare altul dar care dintr-o greșeală, în complicata sa chirurgie care ne este arătată la început, l-a omorât. De atunci, la fel ca tatăl unei asemănănătoare familii din filmul Force majeure – care este convins că și-a luat soția și copiii cu el să-i salveze în timpul unei bruște și rapide avalanșe neprevăzute, când, de fapt, a alergat de unul singur de la pericol, lăsând restul familiei să se salveze pe pielea sa – Steven trăiește în continuare pe deplin convins că nu a făcut nimic greșit, cum se cuvine atât în profesia sa, cât și în viața sa personală, niciodată cedând, asemenea regelui micenian. Însă, dacă felul superficial, ușor anxios, cu care vorbește cu oricine din jurul său ar fi prea subtil, atunci coloana sonoră, compusă din viori high-pitched ne transmite că ceva e în neregulă în viața și în mediul relativ perfecte ale sale. Identitatea acestuia începe să conteze în momentul în care Martin (Barry Keoghan), fiul omului mort pe masa de operație apare peste 3 ani  în viața lui Steven, care inițial nu pare că cere mai mult decât o imagine masculină în evoluția sa, Steven fiind singura sa legătură mai apropiată cu ideea existenței tatălui său. Acesta își minte colegii și soția în legatură cu Martin, ascuzând inițal adevărata sa legătură cu băiatul, care e bazată pe ani de vină reprimată.

Odată ce Martin ajunge să petrecă mai mult timp acasă la Steven, iar fiica sa se îndrăgostește de el, situația familiei se înrăutățește. Ceea ce până acum era aparent imaginea perfectă a unei familii complete, de succes și realizate, care trăiește în imaginea unei locuințe grandioase, se distruge sub una din influențele unei consecințe pe care Steven nu a vrut să și-o asume când ar fi trebuit.

Mi se pare foarte inteligent din partea lui Martin să aștepte 3 ani după accidentul de față. În acest fel, cu trecerea timpului, Steven a reușit să treacă cât de cât peste aceasta, dedicându-se cu meticulozitate și concentrare carierei și familiei sale. Acum, când totul îi merge perfect, Martin se decide să i se răzbune.

Martin dezvăluie progresiv faptul că amestecul său în familia lui nu e întâmplător, iar în scurt timp se va face dreptate. Treptat, mezinul, apoi fiica cea mare ajung să se îmbolnavească. În ciuda faptului că testele medicale nu recunosc nici o anomalie, cei doi copii pierd capacitatea de a merge și pofta de mâncare. Martin îi anunță că sunt doar 3 etape până la moartea lor, ultima fiind sângerarea ochilor, iar singura modalitate de prevenire a morții întregii familii este aceea ca Steven să aleagă unul dintre membrii acestia și să îl ucidă, în semn de sacrificiu închinat răposatului tată.

Povestea filmului evoluează continuu, plot-ul fiind plăcut-confuz și plin de simboluri de la început până la sfârșit. Steven întruchipează alături de familia sa idealul universal al familiei împlinite pe plan profesional, tronând peste domeniul medicinal. Sunt portretizați asemenea acestei imagini curate și impecabile, lucrând în spitale utopice, asemenea unor catedrale, cu coridoare largi și săli spațioase, cu remedii miraculoase și șanse de 100% vindecare. Însă odată ce povestea se aprofundeaza în istoria acestora, dezvăluie aceiași mizerie umană caracteristică existenței.

Încă din primele 15 minute Steven este prezentat asemenea unei persoane false, materialiste, discuția dintre el și unul dintre colegii săi în legătură cu ceasuri dezvăluind importanța imaginii exterioare pentru sine, și cum o „curea de metal e mult mai arătoasa decat una simplă de piele”. Faptul că alege sa îi cumpere acest ceas cu o curea de metal lui Martin, care ulterior schimbă cureaua cu una de piele, anticipează tipul de relație dintre cei doi și diferențele dintre interesele celor doi la un nivel mai profund.

De-a lungul filmului se face remarcată obsesia în legătură cu mâinile protagonistului, fiind adorate, sexualizate, lăudate, ridicate în slăvi pentru minunile pe care le realizează, utilizindu-se adjective precum white, beautiful, clean. Însă în opening shot vedem cum acesta își îndepărtează mănușile însângerate după o zi lungă de muncă, de unde putem extrage o paralelă referitoare la stilul său de viață, unde pentru cei din extrior imaginea lui este nepătată, însă el își cunoaște greșelile, pe care nu și le acceptă și preferă să le lase să putrezească.

Martin e o figură diferită, care nu pare că se încadrează în tiparele unui personaj obișnuit. Părând a avea puteri supranaturale, Martin reprezintă o reinterpretare o unei zeități precum Dumnezeu în creștinism, însă valorile și puterile sale sunt valabil comparabile cu oricare altă imagine capitală a religiilor universale. Astfel Martin este cel care îl pedepsește pe Steven pentru faptele sale neasumate. În ciuda legăturii dintre el și fiica chirugului, Kim, Martin nu o cruță de durerile răscumpărării imaginii tatalui sau, căci orice intervenție în planul său i-ar murdări etica, unul dintre puținele elemente care rămân neatinse de-a lungul poveștii. Scenele precum cea în care soția chirurgului, Anna (Nicole Kidman), săruta picioarele tânărului insistă asupra identității spirituale înalte a băiatului.

Relația dintre cei doi este rezumată cel mai bine în scena în care Martin îl mușcă pe Steven de mână și îi explică de ce nu l-ar ajuta cu nimic daca i-ar „mângâia” rănile, căci niciodată nu trebuie să atingi o rană deschisă. Însă răspunsul se află în faptul că Martin își face o rană asemănătoare, fără a arăta vreun semn de durere.

Pe parcursul filmului, deși Steven își reprimă constant vina și nu recunoaște niciodată ce a făcut, Anna și Kim, după ce reușesc să-l cunoască îndeaproape pe Martin, își dau seama foarte clar ce s-a întâmplat. Astfel, prin atitudinea sa rece, fără scrupule, dar totodată pe deplin onestă și rațională, și prin adevărata iubire reciprocă dintre el și Kim (neținând cont de tatăl ei, de ce are pregătit pentru acesta și de posibila moarte a ei însăși), fiica și soția ajung să-i adere lui, împotriva bărbatului din familie, cea dintâi rămânând la fel de îndrăgostită de el ca la început.

În momentele cruciale ale finalului îl găsim pe Steven distrugându-și întru totul ultima legătura sinceră care promitea idea unei familii ideale, fiul său, Bob, fiind victima sacrificiului său. În ciuda faptului că tânărul era singurul care încă avea încredere deplină în tatăl său și îi era alături, acesta este prețul pe care familia îl plătește pentru faptele chirurgului.

Lungmetrajul spune povestea unui om laș și trufaș, care se ascunde în spatele imaginii clădite prin succes și falsitate, însă care nu poate scăpa de consecințele spirituale ale faptelor sale. Viziunea lui Lanthimos este una fascinantă, construind pe baza unor simboluri aparent distanțate în înțeles și origine, o dramă horror a secolului curent, ce tratează teme ordinare într-o manieră curajoasă, îmbinând spiritualul și supranaturalul într-un mod firesc cu știința, reușind să construiască un univers credibil și hipnotizant.

The End of The Fucking World – Adolescenți on the run pe muzică underground

de Luisa Balaban și Teodora Mistodie

O serie scurtă despre Alyssa și James, doi adolescenți – un serial-surpriză lansat de Netflix coordonat de doi regizori englezi, The End of The Fucking World e narațiunea complexă, stilizată și modernă pe care o cauți, cu un aer foarte fresh și un outlook al anilor ’90 în același timp.

Ca sentiment general, TEOTFW amintește de Submarine (ca paletă cromatică și la felul în care sunt introduse personajele) și de filmele lui Lynch de la începutul anilor ‘90– aș zice Wild at Heart pentru acțiune, chiar și Twin Peaks pentru modul în care se folosește de muzică.

Un serial scurt, un sezon cu 8 episoade a câte 20 de minute, TEOTFW aduce pe marele ecrane povestea a doi adolescenți ce plonjează în necunoscut odată ce fug împreună de acasă.

Luisa: James este un personaj bine construit, care ilustrează un sociopat aparte cu tendințe maniaco-criminale la doar cei 17 ani ai săi. Un introvertit elevat, cu traume familiale grave și adânci, debutează în primul episod al seriei, oferindu-ne un scurt backstory al comportamentului său nevrotic, din care aflăm parțial de ce e un băiat tăcut cu o colecție numeroasă și bine clasificată de vietăți pe care le-a ucis. De la plante, la rozătoare și pisici, James planifică acum să treacă la următorul nivel și caută un „voluntar” uman pentru pasiunea sa morbidă.

Facem apoi cunoștință cu Alyssa, o fire extrovertită, agitată și chiar în pragul disperării, un personaj susținut bine de jocul lui Jessica Barden, al cărei comportament este de asemenea în strânsă legătură cu situația ei familială, făcându-se prezente încă de la început some daddy-issues. Venind dintr-o familie dezbinată, trâind alături de mamă și noul partener al acesteia, Alyssa se vede scoasă din planurile familiale odată cu venirea pe lume a celor doi frați gemeni. Limitați de orașul mic în care se află, datorită caracterului vulcanic al fetei cât și a interesului ascuns a lui James, cei doi ajung să se apropie și pleacă în ceea ce va fi una dintre cele mai grandioase aventuri ale vieții lor.

În timp ce James plănuiește să ucidă pentru prima oară o persoană, fixându-și ținta pe Alyssa, aceasta din urmă pleacă în căutarea tatălui său din dorința de a-și lua de la capăt viața. Călătoria lor ia turnuri neașteptate, cei doi luând parte la jafuri, încăierări, confruntări, crime, însa cel mai evident își lasă efectul asupra lor evoluția forțată prin care trec, transformându-se din copiii răzgâiați ai primului episod, în tineri lucizi.

Teodora: Alyssa și James ajung să fugă de oamenii care sunt în poziții de putere în viețile lor pentru că își dau seama de toxicitatea acestora. În deschiderea serialului, primul lucru pe care îl aflăm despre James este că se consideră psihopat (o mișcare destul de riscantă cu care să pornești, dată fiind stigmatizarea problemelor mentale în rândul tinerilor, dar mă bucur mult că toate piesele se potrivesc perfect la final) și pentru a-și susține ideea, ne oferă micul backstory – însă ceea ce nu știm încă este că în spatele lipsei de emoție a lui James se află o traumă din copilărie: mama lui, care suferea de depresie, s-a sinucis chiar în fața lui, plonjând cu mașina în lac.

Tatăl lui James, deși este bine intenționat, e atât de clueless încât nu are idee prin ce trece fiul lui și nu pare în stare să îi dea vreun sfat util. Este o lipsă totală de comunicare, care nu face decât să amplifice tendința sa de a respinge lumea și a se izola în sine.

Alyssa a pierdut și ea un părinte, în momentul în care tatăl ei a părăsit familia. Iar mama Alyssei, Gwen, pare că se chinuie atât de mult să își repare greșeala cu prima căsnicie încât, prin Tony și gemenii pe care îi are cu acesta, creează aparența unui portret al familiei ideale în care Alyssa nu mai are loc (și cred că Gwen suferă de avoidant personality disorder, dar rămâne de dezbătut).

La asta se adaugă faptul că tatăl vitreg, Tony, are comportamentul unui prădător sexual, încearcă să o manipuleze pe mama ei constant și să o excludă pe Alyssa din familie (ne dăm seama de acest aspect din lipsa Alyssei în pozele de familie sau când lui Gwen i se interzice să ia legătura cu fiica ei).

Personajele care la prima vedere le vin în ajutor celor doi adolescenți, se dovedesc a fi adevărații criminali – Leslie, tatăl Alyssei, este de fapt un dealer de droguri, cu principii morale discutabile, care nu își asumă responsabilitate nici pentru fiica lui, nici pentru celălalt copil pe care l-a abandonat, și care sună la poliție și îi denunță pe cei doi în speranța că va primi o recompensă. Tipul care se oferă să îi ia cu mașina are ca hobby luptele pentru câini și ulterior încearcă să îl agreseze sexual pe James în baie. Scriitorul Clive Koch, în a cărui casă intră cei doi, este de fapt un violator/criminal în serie care ține într-un sertar poze și înregistrări cu victimele lui și încearcă să o atace și pe Alyssa. Ca să nu mai spun că mama lui află toate astea și, în loc să raporteze poliției, primul lucru pe care îl face e să distrugă evidența.

Provenind amândoi din familii disfuncționale, Alyssa și James sunt nevoiți să se adapteze și să se maturizeze rapid. Toate experiențele și traumele din trecut îi fac să caute constant sentimentul de acasă, de iubire; asta îi determină să intre în casa lui Koch și să se comporte ca o familie normală – mănâncă împreună, beau din cabinetul cu alcool, pun muzică și dansează cu ochii închiși, bucurându-se de fiecare moment.

James și Alyssa ajung să preia unul de la celălalt atribute, ei practic se vindecă unul prin celălalt – James învață cum să se descurce cu propriile emoții și se deschide în fața ei, ea reușește să treacă peste nevoia de a fi validată de o figură paternă. De exemplu, momentul ala când James nu poate să omoare cățelul peste care Leslie a dat cu mașina, iar Alyssa îl acoperă cu jacheta pe care o avea de la tatăl ei. În final, James nu mai e monstrul de sub pat care așteaptă momentul potrivit pentru a o ucide, ci devine protectorul Alyssei (așa cum ea fusese până atunci), gata de sacrificiu.

Luisa: Violent și foarte tandru simultan, serialul aduce o poveste credibilă și palpabilă la suprafață, cu o imortalizare pe cât de precisă pe atât de amuzantă a realității. Departe de a fi un clișeu din zona teen-drama, seria este una dintre puținele ecranizări ce tratează just subiectul și formează o imagine plauzibilă, tridimensională și completă. Drama aduce aminte de un cuplu tip Bonnie&Clyde în varianta adolescentină, storyline-ul fiind catchy, cu urme de umor negru reușit. Jucând într-un zvac continuu, Barden cât și Lawther trec natural de la scene pasibile la scene zbuciumate, dezvăluind larg caracterele personajelor pe care le poartă.

Per total, seria vorbește despre povestea bizară de iubire a celor doi tineri, care avansează treptat și care  demonstrează importanța conexiunilor umane în evoluția indivizilor, cei doi reprezentând în același timp și un sprijin pentru celălalt, asemenea unor piese de puzzle care se completează reciproc. Niște piese de puzzle ascuțite și diforme, însă care în final ilustrează o imagine clara și puternică a ceea ce înseamnă să fii adolescent în circumstanțe problematice.

Teodora: Într-adevăr, primul lucru care mi-a venit în minte când m-am gândit la similarități a fost Bonnie&Clyde, în versiunea lui Arthur Penn din 1967. În stil similar, și protagoniștii noștri jefuiesc benzinării, fură mașini, petrec nopți în case abandonate, ajung să fie trădați de oamenii cu care locuiesc și prinși într-o ambuscadă a poliției. Sigur, versiunea din film a celor doi inamici publici ai anilor ’30 este mult romantizată, aproape transformată în mit, dar asta pentru a prinde la public și a transmite un mesaj. Ce se întâmplă cu Alyssa și James este că ei devin exponenți ai generației noastre și ajung să simbolizeze nu neapărat împotrivirea față de sistem, cât distanțarea de figurile autoritare din viața lor și încercarea de a se descoperi pe sine. Cred că serialul are potențialul de a fi la fel de iconic pentru generația noastră cum a fost Bonnie&Clyde pentru anii ’60-‘70.

TEOTFW reușește să ne ofere doza ideală de trecut și prezent. Sunt abordate teme moderne, care nu se rezuma doar la a ne arăta cum se comportă tinerii din ziua de azi.

Serialul e plin de comentarii sociale relevante de care publicul chiar are nevoie, iar majoritatea ajung pe ecran prin intermediul Alyssei: când tatăl lui James spune că avea impresia că fiul lui e gay doar pentru că nu vorbește cu el despre fete, ea îi răspunde

Maybe I’m gay. Maybe he’s asexual. We’re dealing with a really broad spectrum these days.

Sau când Alyssa îl aduce în casă pe Topher cu intenția de a-l face gelos pe James, dar se răzgîndește și conversația decurge în felul următor:

– Sorry, I changed my mind, I’m not into this.

– You’re kidding. It’s not fair, please, Alyssa, I think you’re amazing!

–Well then respect me changing my mind and fuck off, please.

Și tot prin ea se aduce în discuție problema how homeless women deal with periods. Foarte importantă este și apariția celor doi detectivi, ambele femei queer (dintre care una de culoare), nefiind supuse stereotipurilor.

În mod complementar, se face reconstrucția unei ere pierdute prin intermediul cadrului exterior. Casele au un design retro, la fel și hainele personajelor. Protagoniștii renunță la telefoanele mobile în primele episoade și tehnologia modernă devine aproape irelevantă în fața pozelor polaroid și vinilurilor. Un rol crucial în conturarea nostalgiei e alegerea sondtrack-ului, care conține aproape exclusiv muzica underground a anilor ’50, ’60, ’70 (cum ar fi Hank Williams, Brenda Lee, Fleetwood Mac, Françoise Hardy).

Poate toate elementele retro care îmbogățesc estetica serialului au un rol mai profund și îmi place să cred că este acela de a ne arăta că revolta tinerilor nu este deloc un subiect nou, că întotdeauna au existat adolescenți pe care societatea i-a marginalizat pe nedrept și care s-au împotrivit celor ce îi controlează.

Super Shorts: The Monolith

de Luisa Balaban

The Monolith este un documentar care o surprinde pe Gwyneth Leech și schimbările infiltrate în viața ei artistică odată cu construirea unui zgârie-nor care îi fură priveliștea panoramică de la etajul al 13-lea, de deaspura Manhattan-ului.

Scurtmetrajul prezintă povestea artistei plastice care se vede limitată odată ce elementul ce o inspiră zi de zi dispare: priveliștea de pe geam. În limitele New York-ului gălăgios, murdar și agitat, de care e aproape dezgustată, Gwyneth se retrage zilnic în sanctuarul ei – studioul. Astfel, ani la rând, își dezvoltă colecția de lucrări “furând” din peisajele înconjuratoare. Priveliștea de milioane o inspiră, fiind ever-changing de la o zi la alta, părând că exteriorul monstruos, conturat de sky-scrapers de zeci de metri se cufundă în orizont și că razele de lumină se frâng în sute de cristale care sclipesc în geamurile clădirilor corporatiste, ea aflându-se în locul perfect pentru a surprinde toate aceste momente. Într-o zi, coborându-și privirea, observă cum sunt puse bazele unei noi clădiri, și preconizează ca va astupa fix locul său aerian liber, peste care simțea că își pusese parafa de-a lungul anilor. Astfel se declanșează o revoltă interioară, care duce la o disperare tăcuta și un mare semn de întrebare în legătură cu viitorul ei artistic.

Corelând tragediile din viața ei cu mamutul de beton care atârnă acum în fața ferestrelor largi, Gwyneth se resemnează și acceptă clădirea, asemenea modului în care accepți moartea unui membru drag al familiei. Trecând peste o perioadă neagră și bulversantă, înțelege că doar acceptându-și destinul de a trăi cu priveliștea unui zgârie-nor oranj în față, își poate păstra sanctuarul.

Documentarul este bine structurat, captivant și cumva bitter-sweet, oferind o mică introducere în ceea ce însemnă să trăiești ca artist, cum viața te poate descuraja într-o secundă și cum totuși te poate pune pe picioare imediat.

Gwyneth Leech pe instagram și pe site-ul oficial.

Super shorts: People in cars

de Luisa Balaban

People in cars (r. Daniel Lundh) este un scurtmetraj venit din Suedia, cu o capacitate suprinzătoare de a-ți ține atenția trează; se concentrează pe șase dialoguri, în esență banale, care au loc, ați ghicit, în mașini. Sub exteriorul simplu al acestei structuri, scurtmetrajul reprezintă o metaforă sugestivă asupra multitudinii de evenimente importante ale vieții noastre care se desfășoară în intimitatea rigidității vehiculelor, unde sub carcase de metal sunt spuse unele dintre cele mai moi și fragile destăinuiri.

Fie ca ai dat de o tipă mișto în autobuzul spre facultate, fie ca ai tăi te-au anunțat că bunicul tău a murit în timp ce erați pe drum spre rudele de la țară când aveai  7 ani, e interesant să ne gândim la varietatea de evenimente cu o puternică încărcătură emoțională care se pot desfășura în contextul unui automobil.

People in cars surprinde 6 cupluri, 12 subiecți independenți, deschizând subiecte diverse în cadrul intim mai sus precizat. Dialogurile sunt plăcute și intensificate de influențele grave și pătrunzătoare ale suedezei.

De la impotența în fața unei relații până la declarații de divorț, filmul are un iz familiar, un subiect simplu și extrem de catchy. Scurtmetrajul jonglează cu scenele dialogurilor, juxtapunerea acestora ajutând la a te ține cu ochii lipiți de ecran de-a lungul celor 16 minute.

On body and soul

de Luisa Balaban

On Body and soul (R: Ildikó Enyedi) e o dramă atipică, care nu se încadrează în normele comercialului și reușește să mențină un echilibru perfect între secvențele tandre și cele brutale. Este o producție ungurească ajunsă în vara lui 2017 și pe marile ecrane românești și a reușit să strângă premii importante în palmares, precum Ursul de Aur pentru Cel mai bun film.

Lung-metrajul poziționează acțiunea într-un perimetru relativ restrâns, marea parte a plot-ului fiind legată de abatorul la care lucrează personajele principale. Endre (Geza Morcsanyi) este directorul acestuia, un bărbat prezentat în tonuri serioase și robuste, un caracter interesant, care își respectă job-ul dar nu poate coborî în subsolul clădirii pe care o conduce ca să vadă animalele omorâte pentru profitul său, și Maria (Alexandra Borbely), noul inspector de calitatate al produselor. Un personaj cu puternice înclinații OCD și un caracter ermetic, izolat și introvert, Maria ajunge să aibă o stranie legătură amoroasă cu Endre, fraza „I’ll see you in my dreams” devenind relevantă în relația lor. În urma unui control psihologic, cei doi află ca visele le sunt interconectate, întruchipând în tărâmul oniric un cerb și o caprioară, depinzând unul de celălalt în acest plai straniu. Relația din mediul extern a celor doi este una bizară, atingând note stânjenitoare și progresând extrem de lent de-a lungul filmului. Astfel înțelegem că cele două personaje sunt incapabile să își desfășoare sentimentele în real, așa că își telefonează înainte de culcare pentru a se întâlni mai apoi în vis. Filmul se încheie odată cu dispersia tensiunii sexuale create; odată ce Endre și Maria își împărtășesc în intimitatea dormitorului lui toate lucrurile care erau prea rușinoase de făcut sau spus înainte, cei doi pierd abilitatea de a se mai întâlni în vis. Astfel, imaginea de final este una a sterpității onirice dintre cei doi. Deși relația protagoniștilor pare a fi extern mai puternică ca niciodată, flerul și adevărata savoare a intimității acestora pare a se fi pierdut odată cu visele lor.

Din punct de vedere regizoral, alternarea cadrelor între visele feerice ce aparțin protagoniștilor și violența cadrelor din interiorul abatorului creează un univers ce prezintă aberanta diferență dintre rațiune și simțire, sentiment și faptă, trup și suflet. Ca o perfectă metaforă la carnalitatea sentimentelor, trecerea rapidă de la imaginile de-a dreptul gore la cele blânde, înfățișând naivitatea și instinctele  animalelor, face totodată referire la brutalitatea umană și la incapabilitatea procesării că această carnalitate duce la moarte, așa cum vacile sunt conduse în mașini electrice pe ultimul drum comercial, iar visele, pentru Endre și Maria, par a fi stinse prin înfăptuirea trupească. Este un lucru incert dacă feeria aspirațiilor celor doi a trecut în real, însă acest ultim joc al minții încheie cu un semn al întrebării plăcut aventura protagoniștilor.