Posts

Filme de sfârșit de vară

de Diana Mărculescu, Luisa Balaban și Pavel Dumitrescu

Redacția Super a făcut o mică selecție de filme pe care să le vedem la sfârșitul verii, fie că stăm cu laptopul pe plajă, cu soundtrack-ul completat de valuri, fie că ne ascundem în casă de caniculă.

Y tu mama tambien (2001, r. Alfonso Cuarón)

Cu un fir narativ nonșalant, dar cuceritor, regizorul Alfonso Cuarón experimentează prin Y tu mama tambien un stil ușor documentaristic, manifestare a dorinței lui de a se îndepărta de narativa Hollywoodiană. Deși în centru stă roadtrip-ul adolescenților Carlos și Enoch, vocea naratorului îi adaugă adâncime poveștii, conectând-o cu viața intimă a personajelor, fresca socială a Mexicului și ideea morții.

Filmul îi introduce pe Carlos și Tenoch, doi prieteni care, lăsați singuri de prietenele lor într-o vacanță de vară, călătoresc către mare împreună cu Luisa, o femeie matură care îi cucerește pe amândoi. Apariția ei aduce promisiunea unei experiențe neobișnuite, însă neașteptat de moralizatoare. Povestea e blândă cu superficialitățile și transgresiunile tinereții, care deși sunt în centrul atenției, se lasă completate de finalități mai serioase.

Y tu mama tambien se diferențiază de stereotipul în care femeia matură învață băieții despre sexualitate și viață. Masculinitatea toxică pe care o emană alte filme de acest gen e înlocuită, aici, de problema insecurităților și a bisexualității. Setul de reguli pe care băieții și l-au impus (“Muzica pop e mai bună decât poezia”, “Ia droguri cel puțin o dată pe zi”, “Nu te căsători cu o virgină”, “Adevărul e mișto, dar imposibil de atins”) este ridiculizat de Luisa, iar pe măsură ce călătoria se derulează, noțiunile de prietenie și loialitate se dizolvă din ce în ce mai mult.

Cuarón reușește să revigoreze genul road movie fără să îi ia din simplitate. Și probabil nu există un moment mai bun în care să îi vezi filmul decât o zi încinsă ca asta.

(Diana Mărculescu)

Grave of the fireflies (1988, d. Isao Takahata)

Grave of the fireflies este un duș rece. O animație absolut superbă, un clasic, și o ceapă zemoasă metaforică, gata să te facă să lăcrimezi. Filmul prezintă central povestea a doi frați, Seita și Setsuko, în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial în Japonia, și cum efectele acestuia le schimbă cursul vieții.

Astfel, odată cu un bombardament în apropierea casei lor, cei doi devin orfani și sunt nevoiți să plece în căutarea unui loc mai bun de trăit. Fratele, Seita, ia rolul protectorului și încearcă să îi ofere sorei sale cele mai bune condiții. Povestea te plimbă alene prin cadre imaculate și crude, ce îmbujorează obrajii fetei, cât și prin still-uri înspăimântătoare și răsunătoare care vibrează atemporal prin obuze și bombardamente care par fără sfârșit.

Filmul debutează trist și se încheie și mai și, purtându-te prin dezastrele pricinuite de om omului. Stilul lui Isao Takahata este sincer, astfel încât nu încearcă să promoveze idei politice, iar filmul în ciuda temei sale centrale, e departe de a fi un manifesto sau un film educațional despre cel de-al Doilea Război Mondial, ci mai mult o încarnare a fragilității inocenței, frumuseții și păcii. Fie că vorbim despre o cutie cu dropsuri, de inelul mamei ucise ori de viața în sine, aceste elemente primordiale atârnă de un fir de ața extrem de subțire, care ajunge să se despice  ca o nevinovată consecință a destinului, în care vinovații sunt de ambele părți, fie că vorbim de război ori de frământările celor doi tineri.

Isle of dogs (2018, r. Wes Anderson)

Este cel mai recent film a lui Wes Anderson – o animație stop-motion numai bună de văzut cu ai tăi. În același ton cu care ne-a obișnuit, filmul pune în centrul atenției un oraș în care două partide se luptă asupra autorității Insulei Câinilor: primarul dorește să înceapă exterminarea patrupedelor deja expulzate pe o insulă, convocând ca motiv o boală pe care acestea ar fi purtat-o, pe când Partidul Științific dorește reîntoarcerea acestor vietăți nevinovate în oraș.

Valoarea socială a filmului se face remarcată prin intermediul prezenței speciale a câinilor. Aceștia urmează tiparele democratice ale unei societăți pe teritoriul insulei, dau dovadă de umor și prezență de spirit, dialogul fiind unul antrenant și piperat cu umor subtil. Convorbirile patrupedelor sunt singurele inteligibile, deoarece bariera de limbă împiedică transmiterea dialogurilor purtate de oameni, punându-se în evidență perspectiva din care este construit lungmetrajul.

Cadrele sunt clean, centrate, specifice stilului lui Anderson. Arhitectura este plină de poveste și fler, conturând o Japonie cu un aer futurist și dezinvolt, însă cu aceleași baze tradiționaliste; Harrod, production designer-ul set-urilor filmului, susține:

“The aesthetic was 20 years in the future, but it’s not 20 years from our future. It’s 20 years from some past point, like if you tried to think of Japan in 1963 and imagine 20 years from that future or past.”

Trecerile sunt smooth iar detaliile incredibile; e un film pe care nu merită să îl vezi altfel decât la cea mai bună calitate, esența lui fiind foarte mult în vizual.

The Florida project (2017, d. Sean Baker)

Un film indie în adevăratul sens al cuvântului – ca un junral al personajului principal, Moonee, o fetiță de 6 ani care trăiește într-un motel din Florida alături de mama sa ieșită din tipare, dar iubitoare, urmărind viața ei și a prietenilor săi de-a lungul unei veri atât de toride încât o poți simți prin ecran. Printr-o prismă largă și un set de culori pastelate, este prezentată imaginea familiei monoparentale cu venituri slabe, care se vede nevoită să recurgă la metode necredincioase pentru a oferi o masă copilului.

Cu un aspect jucăuș și simplu, The Florida project e ca o cameră ascunsă care surprinde viața sinceră de copil, unde totul e o joacă și ziua de mâine e mereu mai bună. Lungmetrajul surprinde o metaforă continuă referitoare la diferențele dintre prospera viață asociată Floridei și situația oamenilor care își duc veacul în camere de motel, nu departe de clădirile glossy ale corporațiilor. Totuși, povestea nu e una neapărat tristă, ci funcționează ca un intinerar al existenței reale, unde Disneyworld este cea mai arzătoare dorință, însă la fel ca lui Moonee, ne e imposibil să ajungem la el.

(Luisa Balaban)

Le Skylab (2011, r. Julie Delpy)

Filmul începe cu o familie cu doi copii băgându-se într-un tren arhiplin de mare viteză de la Paris la St. Malo. Locurile sunt repartizate ca într-un autobuz, fiind două mese cu câte patru scaune de fiecare parte pe vagon.

Mama încearcă să se roage de persoanele care ocupă scaunele să schimbe locurile între ei pentru a putea sta întreaga familie la masă însă călătorii ori nu pot sta pe un scaun care este situat în direcția opusă mersului trenului, ori și-au rezervat un bilet special pentru a sta la masă căci sunt membrii privilegiați al unui club de călători frecvenți.

Obligați să stea separați, tatăl cu un copil și mama cu celălalt, ea se uită pe geam și are un flashback cu același drum în vara lui 1979, când ea avea 11 ani.

Micuța Albertine (Lou Alvarez) urma să-și petreacă vacanța de vară la țară, în Bretania, la casa bunicii sale din partea tatălui, Amandine (Bernadette Lafont) și a unchiului său dereglat mintal, Hubert (Albert Delpy). Părinții (Julie Delpy, regizoare și actriță principală deopotrivă, și Eric Elmosnino), Lucienne, bunica din partea mamei (Emanuelle Riva) și alți călători împreună cu Albertine stau liniștiți într-un compartiment pe două bănci lungi.

În prima zi din șederea Albertinei la țară, în care prezicea că satelitul Skylab va cădea undeva în vestul Franței, se strâng toate neamurile pentru a sărbători ziua de naștere a gazdei, Amandine.

În acea zi de sărbătoare și cu soare și cu ploaie: Albertine stătea cu ceilalți copii, care mai de care, jucăuși, năzdrăvani ori sensibili, venindu-i primul său ciclu menstrual, cunoscându-și prima sa dragoste în slow-motion pe L’été indien și, totodată, prima sa dezamăgire în dragoste, luminile de neon din discotecă zbătându-i-se pe față, în timp ce tot restul lumii se rupea pe ceva punk.

Adolescenții erau ori cuminți, ca cei doi frați ochelariști care aveau grijă de copii și mai ajutau prin casă, ori erau enfants terribles, rebeli fără cauză, ca și Christian (Vincent Lacoste) care mereu se lua la bătaie cu cei mici, încerca să agațe vreo fată pe la plajă sau la discotecă și niciodată nu asculta de familia sa.

Cei mari erau împărțiți în cei de stânga și cei de dreapta: Anna, mama Albertinei, era o feministă dură, radicală și mândră protestatară din mai ’68. Pe polul opus – unchiul Roger (Denis Ménochet) era un fost soldat în Algeria care, pentru că a fost în război unde se simțea la mila tuturor, acum nu putea face față revenirii acasă, existenței păcii, feminiștilor și oamenilor de stânga, tânjind după un nou război. Indiferent de indignarea Amandinei, disputele constante despre politică se tot reluau.

După amintirea detaliată a acestei zile, dintr-o dată, Albertine se ridică de pe scaunul ei și se ia, determinată, la ceartă cu restul oamenilor din vagon pentru ca ea și cu familia ei să poată sta împreună, unul lângă altul, la masă. Acest catharsis declanșat de ea le dă prilejul celorlalți călători să se cunoască mai bine și să lege noi conexiuni.

Deopotrivă nostalgic și umanist, Le Skylab recheamă atât experiențele de neuitat ale începutului adolescenței cât și simplitatea oamenilor din acele vremuri.

(Pavel Dumitrescu)

Super Shorts: La Partita Lenta

de Diana Mărculescu

La partita lenta e un exerciţiu vizual neobişnuit pentru Paolo Sorrentino, pe care suntem obişnuiţi să-l vedem capturând frumuseţea în forme mai „curate”, ca arhitectura, muzica sau demnitatea bătrâneţii. În acest scurtmetraj alb-negru, regizorul demonstrează că acelaşi tip de graţie poate fi găsit şi în lumea rugby-ului, în ciuda brutalităţii şi a noroiului.

Deşi dialogul lipseşte, ritmul îşi anunţă prezenţa prin zgomotele de fundal şi camera care aleargă în jurul personajelor, lacomă după cât mai multe unghiuri. Şi oricât de laborioasă ar fi munca din spatele acestor imagini, nu îţi dau senzaţia de artificialitate. Dimpotrivă, ritmul e organic şi nu mai are nevoie de alte elemente pentru a desăvârşi limbajul filmului.

E de remarcat cum regizorul reuşeşte să construiască personaje cu gravitate în doar 10 minute. Imaginile-cheie (de exemplu, bătrâna care mimează un sărut în timp ce expiră fum, sau fiul care îi masează piciorul tatălui înainte de meci) scot personajele din stereotipurile lor aparente, oferindu-le particularităţi stranii.

Mie nu mi-a plăcut niciodată să mă uit la sporturi, aşa că nu o să încerc să vă vând scurtmetrajul vorbind despre rugby. Dar pot să vă spun de cât de frumos sunt portretizate legăturile familiale, care înfloresc şi mai mult sub vraja lentă a meciului.

Beach Rats

de Diana Mărculescu

Al doilea lungmetraj al Elizei Hittman pare să fie o compoziţie de lumini artificiale, ceaţă şi tandreţe fugară. În mijlocul lor se scufundă Frankie, un tânăr gay care nu pare prea prezent în propria viaţă – îşi ocupă timpul cu activități fără scop şi are un grup de prieteni şterşi pe care îi place doar când iau droguri împreună. Dar oricât e purtat prin peisajele astea banale, dar pline de semnificaţii pentru adolescenţii ca el (cum ar fi, aţi ghicit, plaja), sfârşitul zilei îl găseşte în întunericul camerei lui, faţă în faţă cu identitatea pe care o ascunde: vorbind cu bărbaţi gay, online.

Cu minciunile lui stângace şi ironiile tăioase, Frankie nu e protagonistul pe care mi-aş fi dorit să-l însoţesc într-un film care valorifică atât de mult experienţa – deși conflictele care îl înconjoară ar trebui să-și propage ecoul în înteriorul lui, el pare că rămâne neatins, eșuând să fie un conductor electric. Dar dacă el nu vorbeşte, imaginea sigur o face: i se acordă o atenţie deosebită texturii pielii, ceea ce ne dă acces la intimitatea scenelor. Însă intimitatea e menită să se evapore devreme, pentru ca apoi culorile foamei şi laşităţii să acopere din nou personajele.

După câteva hook-up-uri, acţiunea se diluează în masa de senzaţie a unor dorinţe neîmplinite care fac filmul să fie lent, fără soluţie, ci doar într-o căutare continuă. Pentru unii privitori, absenţa unei evoluţii poate deveni frustrantă, mai ales când nici personajele nu se fac prea plăcute (sunt momente în care te întrebi dacă e responsabil să lași acțiunea unui film pe umerii lați ai acelor stoneri lipsiți de simțul consecințelor). Transgresiunile ocazionale ale lui Frankie ţin loc de climax, însă nu ele sunt edificatoare: tăcerile şi umbra, în schimb, spun cel mai bine povestea confuziei.

Beach Rats a fost încununat cu premiul pentru regie la Sundance şi se înscrie în seria filmelor care au îmbogăţit, în mass-media, perspectiva asupra tinerilor LGBT.