On body and soul

de Luisa Balaban

On Body and soul (R: Ildikó Enyedi) e o dramă atipică, care nu se încadrează în normele comercialului și reușește să mențină un echilibru perfect între secvențele tandre și cele brutale. Este o producție ungurească ajunsă în vara lui 2017 și pe marile ecrane românești și a reușit să strângă premii importante în palmares, precum Ursul de Aur pentru Cel mai bun film.

Lung-metrajul poziționează acțiunea într-un perimetru relativ restrâns, marea parte a plot-ului fiind legată de abatorul la care lucrează personajele principale. Endre (Geza Morcsanyi) este directorul acestuia, un bărbat prezentat în tonuri serioase și robuste, un caracter interesant, care își respectă job-ul dar nu poate coborî în subsolul clădirii pe care o conduce ca să vadă animalele omorâte pentru profitul său, și Maria (Alexandra Borbely), noul inspector de calitatate al produselor. Un personaj cu puternice înclinații OCD și un caracter ermetic, izolat și introvert, Maria ajunge să aibă o stranie legătură amoroasă cu Endre, fraza „I’ll see you in my dreams” devenind relevantă în relația lor. În urma unui control psihologic, cei doi află ca visele le sunt interconectate, întruchipând în tărâmul oniric un cerb și o caprioară, depinzând unul de celălalt în acest plai straniu. Relația din mediul extern a celor doi este una bizară, atingând note stânjenitoare și progresând extrem de lent de-a lungul filmului. Astfel înțelegem că cele două personaje sunt incapabile să își desfășoare sentimentele în real, așa că își telefonează înainte de culcare pentru a se întâlni mai apoi în vis. Filmul se încheie odată cu dispersia tensiunii sexuale create; odată ce Endre și Maria își împărtășesc în intimitatea dormitorului lui toate lucrurile care erau prea rușinoase de făcut sau spus înainte, cei doi pierd abilitatea de a se mai întâlni în vis. Astfel, imaginea de final este una a sterpității onirice dintre cei doi. Deși relația protagoniștilor pare a fi extern mai puternică ca niciodată, flerul și adevărata savoare a intimității acestora pare a se fi pierdut odată cu visele lor.

Din punct de vedere regizoral, alternarea cadrelor între visele feerice ce aparțin protagoniștilor și violența cadrelor din interiorul abatorului creează un univers ce prezintă aberanta diferență dintre rațiune și simțire, sentiment și faptă, trup și suflet. Ca o perfectă metaforă la carnalitatea sentimentelor, trecerea rapidă de la imaginile de-a dreptul gore la cele blânde, înfățișând naivitatea și instinctele  animalelor, face totodată referire la brutalitatea umană și la incapabilitatea procesării că această carnalitate duce la moarte, așa cum vacile sunt conduse în mașini electrice pe ultimul drum comercial, iar visele, pentru Endre și Maria, par a fi stinse prin înfăptuirea trupească. Este un lucru incert dacă feeria aspirațiilor celor doi a trecut în real, însă acest ultim joc al minții încheie cu un semn al întrebării plăcut aventura protagoniștilor.

Beach Rats

de Diana Mărculescu

Al doilea lungmetraj al Elizei Hittman pare să fie o compoziţie de lumini artificiale, ceaţă şi tandreţe fugară. În mijlocul lor se scufundă Frankie, un tânăr gay care nu pare prea prezent în propria viaţă – îşi ocupă timpul cu activități fără scop şi are un grup de prieteni şterşi pe care îi place doar când iau droguri împreună. Dar oricât e purtat prin peisajele astea banale, dar pline de semnificaţii pentru adolescenţii ca el (cum ar fi, aţi ghicit, plaja), sfârşitul zilei îl găseşte în întunericul camerei lui, faţă în faţă cu identitatea pe care o ascunde: vorbind cu bărbaţi gay, online.

Cu minciunile lui stângace şi ironiile tăioase, Frankie nu e protagonistul pe care mi-aş fi dorit să-l însoţesc într-un film care valorifică atât de mult experienţa – deși conflictele care îl înconjoară ar trebui să-și propage ecoul în înteriorul lui, el pare că rămâne neatins, eșuând să fie un conductor electric. Dar dacă el nu vorbeşte, imaginea sigur o face: i se acordă o atenţie deosebită texturii pielii, ceea ce ne dă acces la intimitatea scenelor. Însă intimitatea e menită să se evapore devreme, pentru ca apoi culorile foamei şi laşităţii să acopere din nou personajele.

După câteva hook-up-uri, acţiunea se diluează în masa de senzaţie a unor dorinţe neîmplinite care fac filmul să fie lent, fără soluţie, ci doar într-o căutare continuă. Pentru unii privitori, absenţa unei evoluţii poate deveni frustrantă, mai ales când nici personajele nu se fac prea plăcute (sunt momente în care te întrebi dacă e responsabil să lași acțiunea unui film pe umerii lați ai acelor stoneri lipsiți de simțul consecințelor). Transgresiunile ocazionale ale lui Frankie ţin loc de climax, însă nu ele sunt edificatoare: tăcerile şi umbra, în schimb, spun cel mai bine povestea confuziei.

Beach Rats a fost încununat cu premiul pentru regie la Sundance şi se înscrie în seria filmelor care au îmbogăţit, în mass-media, perspectiva asupra tinerilor LGBT.

New in town: Cineclub Queer

Am stat de vorbă cu Andrei Luca, fondatorul Cineclubului Queer proaspăt apărut în București și membru al juriului Super 2017.

În ultima vreme există, cel puțin în București, o explozie de festivaluri, evenimente culturale, proiecții, discuții publice. De ce crezi că Cineclubul Queer își are locul lui și că publicul românesc are nevoie de el?

Deși piața autohtonă pare suprasaturată de evenimente, publicul românesc are, de fapt, foarte puține alternative când vine vorba de artă sau de entertainment queer. Pe scena culturală de la noi rareori ai ocazia de a vedea un drag show sau un film care abordează subiecte legate de comunitatea LGBTQ+.

Pe de-o parte, lipsa vizibilității comunității LGBTQ+ în spațiul public încurajează parțial teama antreprenorilor culturali de a își asuma riscul dezvoltării unor evenimente care au în centru subiecte legate de minoritățile sexuale, pe de altă parte, cei care ar putea fi interesați de astfel de evenimente sunt puși în fața unei oferte limitate.

Tocmai această imposibilitate de a determina publicul țintă al unui eveniment LGBTQ+ forțează antreprenorii culturali să integreze evenimentele cu tematică într-un concept mai larg, care nu are legatură cu minoritățile sexuale și să dilueze mesajul din dorința de a ajunge la cât mai mulți oameni. Pe scena culturală de la noi, Cineclubul Queer își propune să acopere sau să exploreze tocmai acest teritoriu.

Mai mult decat atat, cel mai adesea discuțiile despre arta queer pornesc de la terminologii diferite și de la repere subiective (mai mult sau mai puțin savante, în funcție de căutarile fiecărei persoane). Cineclubul își propune să ofere publicului românesc câteva astfel de repere cinematografice și sa creeze un fel de catalog comun de referințe. În plus, prin discuțiile pe care le organizăm la finalul fiecărei proiecții, avem ocazia să găsim teritorii comune și spații noi de explorat în materie de cinema queer.

Probabil că o să existe deseori prejudecata “eu nu fac parte din comunitatea LGBTQ+, de ce m-ar interesa cineclubul ăsta”. Ce argumente ai da replicii ăsteia?

În primul rând, premisa cineclubului este aceea de a descoperi un patrimoniu de filme queer care se află deja în catalogul Arhivei Naționale de Filme, o instituție care alcătuieste programe de cinema destinate publicului cinefil, indiferent de apartenența lui la comunitatea LGBTQ+.

În al doilea rând, titlurile selectate nu fac parte dintr-o istorie separată a comunității LGBTQ+, care s-a dezvoltat într-un vid, complet independent de cultura mainstream (sau de nișă) hetero. Multe din titlurile selectate în cadrul Cineclubului Queer au marcat evoluția cinematografului într-un mod decisiv. Spre exemplu, primul film pe care îl vom proiecta la Cinemateca Union, și anume “Sunday Bloody Sunday” (r. John Schlesinger, 1971), este un lungmetraj nominalizat la patru Oscaruri, făcut de un regizor care de-a lungul carierei sale a fost nominalizat de trei ori la premiile Oscar.

Mai mult decât atât, dincolo de tema abordată, filmele pe care le proiectam sunt un spectacol mai puternic decât multe alte titluri pe care spectatorii le pot regăsi în oferta actuală din cinematografe.

Cum crezi că poate existența Cineclubului Queer să ajute/educe adolescenții?

Atât lipsa educației cinematografice (sau măcar audiovizuale) în licee, cât și amploarea agresivității față de persoanele LGBTQ+ în școli reprezintă două probleme majore cu care adolescenții se pot confrunta. Cineclubul Queer acoperă aceste două aspecte pe care instituțiile competente refuză să le confrunte ărin faptul că încurajează vizionarea avizată a unor filme care abordează subiecte legate de comunitatea LGBTQ+

Care sunt criteriile de selecție a filmelor?

Deși nu există un set universal de criterii, este obligatorie prezența filmelor la Cinemateca Română – Arhiva Națională de Filme. De asemenea, important pentru noi este să proiectăm filme la care ne uităm cu plăcere și pe care considerăm că și alții s-ar bucura să le vadă într-o sală de cinema. Mai mult, încercăm să selectăm titlurile in funcție de relevanța lor pentru istoria cinematografului și pentru publicul autohton sau dezbaterile autohtone legate de comunitatea LGBTQ+.

Ce planuri mari de viitor ai cu Cineclubul Queer?

Planul de viitor al Cineclubului are legatură cu constanța acestuia. Multe din evenimentele queer dispar din oferta disponibilă pe piața culturală din cauza precarității în care este forțat atât antreprenoriatul cultural, cât și activismul LGBTQ+.

Mai mult, ne dorim să extindem baza de selecție a filmelor și să avem acces la titluri care nu se află la Cinemateca Română – Arhiva Națională de Filme. Ideal ar fi ca într-un viitor oarecare să putem organiza întâlniri între publicul autohton și realizatorii filmelor.

Pe 21 septembrie, ora 19.00, la Cinema Union, puteți merge la prima proiecție din cadrului Cineclubului Queer, “Sunday Bloody Sunday”Iar pe site-ul Cineclubului, puteți citi chestionare despre cinema-ul queer, completate de oameni de film și activiști LGBTQ+.

FILME DE ZĂPADĂ

OCTOMBRIE DE VARĂ

STRAIGHT OUTTA SARAJEVO

FILME-ÎNGHEȚATĂ

DORDETIFF: 1001 GRAME DE COMOARĂ

DORDETIFF: VÂRFUL MUNTELUI E PLAT

BUCHAREST PRIDE 2015 BLUE LOVE