Super shorts: Oh What a wonderful feeling

de Sonia Lupșa

Nominalizat la TIFF, la categoria Best Canadian Short Film, și proiectat în cadrul Bucharest Short Film Festival 2017, în seara deschiderii.

François Jaros are deja o listă de realizări în cariera sa, cu premii pentru scurtmetrajele Life is a Bitch (2014) și Maurice (2015), iar în 2016 a avut premiera la Festivalul de Film de la Cannes ultimul său scurtmetraj, Oh What a wonderful feeling, o operă de artă întunecată de tip Lynchian.

Acțiunea se petrece într-un harem umbros de pe marginea drumului rural din Quebec, unde camionagiii opresc pentru a le fi satisfăcute plăcerile de către femeile din harem. Amanda, interpretată de Karelle Tremblay, este fata nouă de pe piață.

Noaptea ei ciudată o aduce în spatele gratiilor împreună cu John și se simte în siguranță sub lumina singuratică a unui stâlp iluminator. Imaginile cuprind o stare de amuzament, dar și de teamă, reușind să echilibreze totodată și absurdul – femeile din harem care semnează o felicitare de pensionare a uneia dintre colegele lor, sau bărbații care se iau la bătaie. Totul este ciudat, amenințător și seducător.

Filmul este văzut dintr-o perspectivă întunecată, iar cinematografia lui Oliver Gasso creează o atmosferă densă. Asemenea filmelor lui David Lynch, și în acest short coloana sonoră joacă un rol important, accentuând momentele intense.

Deși Karelle Tremblay are o prezență puternică pe ecran, aceasta întreține vulnerabilitatea și dorința Amandei de a explora locurile mai degrabă maligne. Jaros desfășoară acțiunea asemenea unui puzzle într-un spațiu de vis, unde personajele și fluxul de imagini se îmbină armonios.

Această dramă dă senzația că e desprinsă din realitate – Oh What a wonderful feeling plasează publicul într-o zonă de purgatoriu și lasă liber la interpretare.

Get Out – comedie, horror, comentariu social

de Ștefania Butnaru

Totul începe cu întrebarea Părinții tăi știu că sunt negru?. Răspunsul iubitei ar vrea să lase impresia că o astfel de întrebare nu-și are rostul. Nu, părinții ei nu știu asta, dar nici nu există vreun motiv pentru care informația ar fi crucială înainte de vizita lor din weekend-ul ăla la casa părintească. Până la urmă, tatăl ei ar fi votat pentru Obama și a treia oară, îl asigură Rose Armitage (Allison Williams) pe iubitul ei, Chris Washington (Daniel Kaluuya), printr-o afirmație pe care o vom mai auzi chiar din gura tatălui.

Cu această scenă, Get Out aruncă sămânța unui thriller pe care la început abia îl putem mirosi. În drum spre familia iubitei, râsetele, ironiile și o conversație hazlie la telefon cu prietenul lui Chris, Rod, sunt brusc întrerupte de un cerb  care se izbește violent de parbrizul mașinii: Chris privește tulburat animalul mort și putem citi pe fața lui o presimțire care începe să-și facă loc și în mințile spectatorilor –  ceva nu e în regulă. Odată ajunși la reședința Armitage, în jurul lui Chris se țese ușor o pânză de păianjen prin asigurările ciudat de frecvente ale soților Armitage că sunt cool cu rasa lui, ba chiar entuziasmați. Această pânză se vrea a fi ca o plasă de siguranță, dar nu face decât să ridice un zid între negru și alb, în acest caz, între Chris și restul.

Sinistrul se instalează abia când ușurarea lui Chris la vederea celor doi negri care lucrează pentru familia Armitage este nu numai lichidată, dar și înlocuită ușor de un sentiment mai adânc de neliniște: se poartă ca niște albi, îl privesc foarte ciudat, în niciun caz ca pe unul de-al lor. Dacă ăsta a fost turul casei, imaginați-vă cum a decurs cina: poveștile din copilărie s-au transformat pe nesimțite într-o exprimare a admirației aproape maniacală a fratelui lui Rose pentru potențialul corpului lui Chris de a ajunge prin antrenament intens o fiară.

Demența începe abia în noaptea aceea, când doamna Armitage îl hipnotizează pe Chris cu pretextul că îl poate ajuta să se lase de fumat. După ce scotocește prin ce are mai intim și dureros, îl face să se scufunde brusc în propria conștiință – the sunken place, adică îl aduce în starea de simplu observator al celor ce i se întâmplă – e paralizat și abia aici ne lovește: suntem captivi. A doua zi, nici nu are timp să plaseze episodul ăsta în ficțiune sau în realitate, că o adevărată întrunire de prieteni albi, bogați și bătrâni ai familiei sale gazdă invadează reședința. Lui Chris îi este imposibil să iasă neobservat, iar degete și priviri cercetătoare și entuziaste par a fi îndreptate spre el din toate direcțiile. Ceea ce ne face să fim pe deplin înfricoșați nu este această mascaradă ce pare a fi jucată în jurul lui, ci primul moment în care ea încetează: zumzetul până atunci neîntrerupt din salonul plin de invitați amuțește imediat ce Chris îl părăsește, atrăgând în urma sa toate privirile. Din momentul ăsta, suntem închiși laolaltă cu Chris; numai că acum noi știm.

Prim-planurile aproape claustrofobice sunt dese – pe fețele care au ori un zâmbet prea larg ori o asprime și o ură înfiorătoare. Ori pe amîndouă, așa cum Georgine le-a succedat și, în final, combinat într-o expresie care nu poate decât să-ți facă pe nesimțite ochii cât cepele și să îți încleșteze buzele care ar vrea să spună Ieși naibii de aici!. Un alt element indispensabil, strecurându-se printre momentele de liniște și atacând în momentele culminante, muzica lui Michael Abels – cu influențe africane trecute printr-un filtru întunecos – sapă mici fisuri prin care disperarea și groaza ne intră sub piele.

Jordan Peele, regizorul și scenaristul, îndeasă într-un thriller cu accente comedice (pentru care e responsabil Rod, abil polițai de aeroport și cu un talent abia descoperit de detectiv) angoasa pe care încă o resimt negrii din Statele Unite, nu ca pe o umbră a rasismului, ci ca pe o progenitură diformă ce s-a adaptat la liberalismul acum dominant în politică. Concret, diferențierea între albi și negri se face prin chiar opusul unui hate speech.

Uitați-vă la Get Out și după  ce l-ați terminat, mai uitați-vă o dată. A doua vizionare va fi o experiență cu totul nouă și care va clarifica o schemă înfiorător de meticulos alcătuită de simboluri și frânturi de dialog și imagine, în spatele cărora se ascund cauzele pentru care acțiunea o ia razna, dar și cele pentru care filmul se încheagă atât de bine.

Call me by your name

de Sonia Lupșa

Filmul Call me by your name de Luca Guadagnino este o adaptare după cartea scrisă de André Aciman. Scenariul, scris de James Ivory, e plin de surprize și acordă atenție până și personajelor cu roluri care par neînsemnate (de exemplu Marzia, iubita lui Elio, care îți frânge inima doar cu câteva replici), dar care au un rol important în formarea lui Elio, deoarece filmul îl surprinde în etapa de auto-descoperire. Acțiunea se petrece in 1983, prin nordul Italiei.

În lumea lui Elio, un adolescent de 17 ani care duce o viață obișnuită, poate chiar plictisitoare, pătrunde Oliver, profesorul universitar care stă 6 săptămâni la familia acestuia pentru a-l ajuta pe tatăl băiatului cu cercetările despre sculptura greco-romană. Inițial, Elio îi este ghid în plimbările cu bicicleta prin oraș și merge cu el de multe ori la piscină, dar în același timp este rezervat în privința sentimentelor lui, neștiind cum să interpreteze atitudinea relaxată, tipic americană a lui Oliver – de exemplu, acel Later cu care încheie majoritatea conversațiilor. Cei doi încearcă să se impresioneze reciproc cu cunoștințele lor vaste în artă, Oliver fiind însă surprins că Elio știe atât de multe despre muzică și literatură, dar că nu se cunoaște pe sine, mai ales în raport cu propria sexualitate.

În Call me by your name scenele erotice se petrec atât la nivel fizic, cât și emoțional. Nu se menționează dacă cei doi sunt homosexuali (cuvânt care nu este folosit deloc in film), dar relația lor reflectă curiozitatea, confuzia si rușinea care vin odată cu relațiile queer.

Guadagnino captează tensiunea și anxietatea trăite odată cu prima dragoste, mai ales una neobişnuită și respinsă de cei din jur, restul personajelor evitând să se implice în relaţia lor, care are un sfârșit dramatic.

Cei doi actori principali, Timothée Chalamet si Armie Hammer, jonglează excepțional cu rolurile lui Elio si Oliver, comunicând mai mult prin limbajul corpului decât prin replici.

Monologul tatălui lui Elio (jucat de Michael Stuhlbarg) de la sfârşitul filmului este unul extraordinar, având o atitudune faţă de queerness pe care orice adolescent are nevoie să o audă. Ca spectator, am simţit că mi se adresa direct.

Cei doi şi-ar fi dorit să aibă mai mult timp, să realizeze ce îşi doresc unul de la celălalt mai devreme. Dragostea lor de-o vară se sfârşeşte când Oliver îl sună pe Elio doi ani mai târziu să îi dea “vestea cea mare”, iar filmul se termină cu imaginea lui Elio care stă în faţa şemineului plângând. Acest moment a fost poate chiar mai puternic decât cel în care Elio îşi sună mama să vină să-l ia de la gară.

Call me by your name te face să realizezi cum, în procesul de maturizare, cele mai plăcute experienţe sunt efemere – până să îţi dai seama ce s-a întâmplat, acestea se transformă într-o amintire.

On body and soul

de Luisa Balaban

On Body and soul (R: Ildikó Enyedi) e o dramă atipică, care nu se încadrează în normele comercialului și reușește să mențină un echilibru perfect între secvențele tandre și cele brutale. Este o producție ungurească ajunsă în vara lui 2017 și pe marile ecrane românești și a reușit să strângă premii importante în palmares, precum Ursul de Aur pentru Cel mai bun film.

Lung-metrajul poziționează acțiunea într-un perimetru relativ restrâns, marea parte a plot-ului fiind legată de abatorul la care lucrează personajele principale. Endre (Geza Morcsanyi) este directorul acestuia, un bărbat prezentat în tonuri serioase și robuste, un caracter interesant, care își respectă job-ul dar nu poate coborî în subsolul clădirii pe care o conduce ca să vadă animalele omorâte pentru profitul său, și Maria (Alexandra Borbely), noul inspector de calitatate al produselor. Un personaj cu puternice înclinații OCD și un caracter ermetic, izolat și introvert, Maria ajunge să aibă o stranie legătură amoroasă cu Endre, fraza „I’ll see you in my dreams” devenind relevantă în relația lor. În urma unui control psihologic, cei doi află ca visele le sunt interconectate, întruchipând în tărâmul oniric un cerb și o caprioară, depinzând unul de celălalt în acest plai straniu. Relația din mediul extern a celor doi este una bizară, atingând note stânjenitoare și progresând extrem de lent de-a lungul filmului. Astfel înțelegem că cele două personaje sunt incapabile să își desfășoare sentimentele în real, așa că își telefonează înainte de culcare pentru a se întâlni mai apoi în vis. Filmul se încheie odată cu dispersia tensiunii sexuale create; odată ce Endre și Maria își împărtășesc în intimitatea dormitorului lui toate lucrurile care erau prea rușinoase de făcut sau spus înainte, cei doi pierd abilitatea de a se mai întâlni în vis. Astfel, imaginea de final este una a sterpității onirice dintre cei doi. Deși relația protagoniștilor pare a fi extern mai puternică ca niciodată, flerul și adevărata savoare a intimității acestora pare a se fi pierdut odată cu visele lor.

Din punct de vedere regizoral, alternarea cadrelor între visele feerice ce aparțin protagoniștilor și violența cadrelor din interiorul abatorului creează un univers ce prezintă aberanta diferență dintre rațiune și simțire, sentiment și faptă, trup și suflet. Ca o perfectă metaforă la carnalitatea sentimentelor, trecerea rapidă de la imaginile de-a dreptul gore la cele blânde, înfățișând naivitatea și instinctele  animalelor, face totodată referire la brutalitatea umană și la incapabilitatea procesării că această carnalitate duce la moarte, așa cum vacile sunt conduse în mașini electrice pe ultimul drum comercial, iar visele, pentru Endre și Maria, par a fi stinse prin înfăptuirea trupească. Este un lucru incert dacă feeria aspirațiilor celor doi a trecut în real, însă acest ultim joc al minții încheie cu un semn al întrebării plăcut aventura protagoniștilor.

Beach Rats

de Diana Mărculescu

Al doilea lungmetraj al Elizei Hittman pare să fie o compoziţie de lumini artificiale, ceaţă şi tandreţe fugară. În mijlocul lor se scufundă Frankie, un tânăr gay care nu pare prea prezent în propria viaţă – îşi ocupă timpul cu activități fără scop şi are un grup de prieteni şterşi pe care îi place doar când iau droguri împreună. Dar oricât e purtat prin peisajele astea banale, dar pline de semnificaţii pentru adolescenţii ca el (cum ar fi, aţi ghicit, plaja), sfârşitul zilei îl găseşte în întunericul camerei lui, faţă în faţă cu identitatea pe care o ascunde: vorbind cu bărbaţi gay, online.

Cu minciunile lui stângace şi ironiile tăioase, Frankie nu e protagonistul pe care mi-aş fi dorit să-l însoţesc într-un film care valorifică atât de mult experienţa – deși conflictele care îl înconjoară ar trebui să-și propage ecoul în înteriorul lui, el pare că rămâne neatins, eșuând să fie un conductor electric. Dar dacă el nu vorbeşte, imaginea sigur o face: i se acordă o atenţie deosebită texturii pielii, ceea ce ne dă acces la intimitatea scenelor. Însă intimitatea e menită să se evapore devreme, pentru ca apoi culorile foamei şi laşităţii să acopere din nou personajele.

După câteva hook-up-uri, acţiunea se diluează în masa de senzaţie a unor dorinţe neîmplinite care fac filmul să fie lent, fără soluţie, ci doar într-o căutare continuă. Pentru unii privitori, absenţa unei evoluţii poate deveni frustrantă, mai ales când nici personajele nu se fac prea plăcute (sunt momente în care te întrebi dacă e responsabil să lași acțiunea unui film pe umerii lați ai acelor stoneri lipsiți de simțul consecințelor). Transgresiunile ocazionale ale lui Frankie ţin loc de climax, însă nu ele sunt edificatoare: tăcerile şi umbra, în schimb, spun cel mai bine povestea confuziei.

Beach Rats a fost încununat cu premiul pentru regie la Sundance şi se înscrie în seria filmelor care au îmbogăţit, în mass-media, perspectiva asupra tinerilor LGBT.

New in town: Cineclub Queer

Am stat de vorbă cu Andrei Luca, fondatorul Cineclubului Queer proaspăt apărut în București și membru al juriului Super 2017.

În ultima vreme există, cel puțin în București, o explozie de festivaluri, evenimente culturale, proiecții, discuții publice. De ce crezi că Cineclubul Queer își are locul lui și că publicul românesc are nevoie de el?

Deși piața autohtonă pare suprasaturată de evenimente, publicul românesc are, de fapt, foarte puține alternative când vine vorba de artă sau de entertainment queer. Pe scena culturală de la noi rareori ai ocazia de a vedea un drag show sau un film care abordează subiecte legate de comunitatea LGBTQ+.

Pe de-o parte, lipsa vizibilității comunității LGBTQ+ în spațiul public încurajează parțial teama antreprenorilor culturali de a își asuma riscul dezvoltării unor evenimente care au în centru subiecte legate de minoritățile sexuale, pe de altă parte, cei care ar putea fi interesați de astfel de evenimente sunt puși în fața unei oferte limitate.

Tocmai această imposibilitate de a determina publicul țintă al unui eveniment LGBTQ+ forțează antreprenorii culturali să integreze evenimentele cu tematică într-un concept mai larg, care nu are legatură cu minoritățile sexuale și să dilueze mesajul din dorința de a ajunge la cât mai mulți oameni. Pe scena culturală de la noi, Cineclubul Queer își propune să acopere sau să exploreze tocmai acest teritoriu.

Mai mult decat atat, cel mai adesea discuțiile despre arta queer pornesc de la terminologii diferite și de la repere subiective (mai mult sau mai puțin savante, în funcție de căutarile fiecărei persoane). Cineclubul își propune să ofere publicului românesc câteva astfel de repere cinematografice și sa creeze un fel de catalog comun de referințe. În plus, prin discuțiile pe care le organizăm la finalul fiecărei proiecții, avem ocazia să găsim teritorii comune și spații noi de explorat în materie de cinema queer.

Probabil că o să existe deseori prejudecata “eu nu fac parte din comunitatea LGBTQ+, de ce m-ar interesa cineclubul ăsta”. Ce argumente ai da replicii ăsteia?

În primul rând, premisa cineclubului este aceea de a descoperi un patrimoniu de filme queer care se află deja în catalogul Arhivei Naționale de Filme, o instituție care alcătuieste programe de cinema destinate publicului cinefil, indiferent de apartenența lui la comunitatea LGBTQ+.

În al doilea rând, titlurile selectate nu fac parte dintr-o istorie separată a comunității LGBTQ+, care s-a dezvoltat într-un vid, complet independent de cultura mainstream (sau de nișă) hetero. Multe din titlurile selectate în cadrul Cineclubului Queer au marcat evoluția cinematografului într-un mod decisiv. Spre exemplu, primul film pe care îl vom proiecta la Cinemateca Union, și anume “Sunday Bloody Sunday” (r. John Schlesinger, 1971), este un lungmetraj nominalizat la patru Oscaruri, făcut de un regizor care de-a lungul carierei sale a fost nominalizat de trei ori la premiile Oscar.

Mai mult decât atât, dincolo de tema abordată, filmele pe care le proiectam sunt un spectacol mai puternic decât multe alte titluri pe care spectatorii le pot regăsi în oferta actuală din cinematografe.

Cum crezi că poate existența Cineclubului Queer să ajute/educe adolescenții?

Atât lipsa educației cinematografice (sau măcar audiovizuale) în licee, cât și amploarea agresivității față de persoanele LGBTQ+ în școli reprezintă două probleme majore cu care adolescenții se pot confrunta. Cineclubul Queer acoperă aceste două aspecte pe care instituțiile competente refuză să le confrunte ărin faptul că încurajează vizionarea avizată a unor filme care abordează subiecte legate de comunitatea LGBTQ+

Care sunt criteriile de selecție a filmelor?

Deși nu există un set universal de criterii, este obligatorie prezența filmelor la Cinemateca Română – Arhiva Națională de Filme. De asemenea, important pentru noi este să proiectăm filme la care ne uităm cu plăcere și pe care considerăm că și alții s-ar bucura să le vadă într-o sală de cinema. Mai mult, încercăm să selectăm titlurile in funcție de relevanța lor pentru istoria cinematografului și pentru publicul autohton sau dezbaterile autohtone legate de comunitatea LGBTQ+.

Ce planuri mari de viitor ai cu Cineclubul Queer?

Planul de viitor al Cineclubului are legatură cu constanța acestuia. Multe din evenimentele queer dispar din oferta disponibilă pe piața culturală din cauza precarității în care este forțat atât antreprenoriatul cultural, cât și activismul LGBTQ+.

Mai mult, ne dorim să extindem baza de selecție a filmelor și să avem acces la titluri care nu se află la Cinemateca Română – Arhiva Națională de Filme. Ideal ar fi ca într-un viitor oarecare să putem organiza întâlniri între publicul autohton și realizatorii filmelor.

Pe 21 septembrie, ora 19.00, la Cinema Union, puteți merge la prima proiecție din cadrului Cineclubului Queer, “Sunday Bloody Sunday”Iar pe site-ul Cineclubului, puteți citi chestionare despre cinema-ul queer, completate de oameni de film și activiști LGBTQ+.

FILME DE ZĂPADĂ

OCTOMBRIE DE VARĂ

STRAIGHT OUTTA SARAJEVO

FILME-ÎNGHEȚATĂ