Super shorts: Volume

de Luisa Balaban

Volume (d. Mahalia Belo) este despre adevăr și toate fețele acestuia, ascunse de cele mai multe ori în amintiri, în conversații trecute și în lucruri pe care nu ai vrea să le auzi.

Georgina este o tânără extrovertită, un fel de Mean Girl salbăticită însă ținută în frâu de ai săi, care pare a avea tot ce își dorește. Odată cu dispariția acesteia, fațada de familie perfectă începe să ruginească, iar Sam,  care muncește frecvent pentru familia fetei, începe să pună cap la cap amintirile pe care a încercat să le șteargă din memeorie.

Sam este un tânăr cu deficiențe de auz, care s-a atașat irevocabil de Georgina, însă nu numai asta îl leagă de ea. Odată ce amintirile lui Sam se întorc, realizează că familia lui pare a fi mult mai implicată decât s-ar crede în cazul dispariției tinerei. Chiar și așa, e conștient că în fața lor nu poate spune nimic, și tot ce îi mai rămâne este gândul că poate totuși Georgina a fugit de acasă și acum se află undeva departe, poate pe o plajă, și nu ucisă de un joc sexual al tatălui său.

Departe de a fi a love&drama kind of deal, scurtmetrajul lucrează asupra ideei de adevăr și a influențelor pe care acesta le are asupra individului și cum distruge or menține intacte destine doar prin absența sa.

Scurtmertajul iese în evidență prin utilizarea precisă a cadrelor, portretizarea amplă a personajelor, stabilindu-le rolul încă din primele minute. Elementul special al filmului este reprezentat de modalitatea în care directorul se joacă cu „slăbiciunea” lui Sam, întregul scurtmetraj fiind prezentat din punct de vedere auditiv doar din perspectiva sa. Astfel privitorul poate înțelege mai bine implicarea protagonistului în cadrul acțiunii; putem auzi ce înseamna pentru el lumea din jur înainte și după dispariția Georginei.

Nominalizat la Sundance 2013, scurtmetrajul este engaging și te face să îți pui întrebări despre modul în care natura umană reacționează la traume și dacă adevărul e întodeauna soluția pentru acestea.

Super Shorts: To build a fire

de Luisa Balaban

În  cele 13 minute de animație tip 2D, To build a fire surprinde esența umanității în fața forțelor naturii, și descompune în secvențe clare și bine structurate teoria despre destinul uman și slăbiciunea acestuia în care autorul se încrede.

Short-ul reprezintă o adaptare aniversară a povestirii omonime a autorului Jack London, apărută în 1902, fiind o lectură clasică, ce reușește cu brio să surprindă carnalitatea existenței, creând paralele între puterea omenească și cea a universului.

În esență,  To build a fire ilustrează călătoria unui individ, prezentat în caractere generice, de-a lungul Yukonului, pe timpul unei ierni aprige. Ca și partener i se alătură un câine-lup, ca reprezentant metaforic al sălbaticului, care îi rămâne îndeaproape în călătoria sa, până în punctul său culminant. Firul poveștii se întrerupe abrupt, finalul fiind mai mult sau mai puțin un plot-twist ce te lasă cu un gust amar și cu o mie de gânduri legate de ceea ce suntem, sau mai exact, de ceea ce suntem după ce nu mai suntem.

Din punct de vedere vizual, scurtmetrajul este delicios, cu un storyline foarte bine argumentat de cadrele clean-cut minimaliste, arborând puternic la nivel empatic o serie  de legături, sentimentale chiar, cu personajele prezentate. Astfel, în acest scurtmetraj accentul nu se pune pe „scurt”, încât între primele și ultimele momente sunt așezate cu precizie scene care se scurg lent, adâncindu-te în realitatea prezentată, conturând astfel o animație bine lucrată cu o poveste puternică în spate.

În comparație cu alte scurtmetraje care se bazează pe aceiași poveste, acesta este printre singurele care reușește să integreze privitorul în cadrul descris și face posibil atașamentul între acesta și film.

În concluzie, To build a fire este tipul de short animat care trebuie  vizionat neapărat, având caracterul unei fabule, fiind printre altele recomandat și de palmaresul său bogat ce îi confirmă profesionalismul.

Super shorts: People in cars

de Luisa Balaban

People in cars (r. Daniel Lundh) este un scurtmetraj venit din Suedia, cu o capacitate suprinzătoare de a-ți ține atenția trează; se concentrează pe șase dialoguri, în esență banale, care au loc, ați ghicit, în mașini. Sub exteriorul simplu al acestei structuri, scurtmetrajul reprezintă o metaforă sugestivă asupra multitudinii de evenimente importante ale vieții noastre care se desfășoară în intimitatea rigidității vehiculelor, unde sub carcase de metal sunt spuse unele dintre cele mai moi și fragile destăinuiri.

Fie ca ai dat de o tipă mișto în autobuzul spre facultate, fie ca ai tăi te-au anunțat că bunicul tău a murit în timp ce erați pe drum spre rudele de la țară când aveai  7 ani, e interesant să ne gândim la varietatea de evenimente cu o puternică încărcătură emoțională care se pot desfășura în contextul unui automobil.

People in cars surprinde 6 cupluri, 12 subiecți independenți, deschizând subiecte diverse în cadrul intim mai sus precizat. Dialogurile sunt plăcute și intensificate de influențele grave și pătrunzătoare ale suedezei.

De la impotența în fața unei relații până la declarații de divorț, filmul are un iz familiar, un subiect simplu și extrem de catchy. Scurtmetrajul jonglează cu scenele dialogurilor, juxtapunerea acestora ajutând la a te ține cu ochii lipiți de ecran de-a lungul celor 16 minute.

Super shorts: Cheese

de Sonia Lupșa

Pentru că tocmai am intrat într-un nou an, am ales un short care să reflecte, într-o oarecare măsură, chestiunile importante care s-au întâmplat anul trecut.

Am ales scurtmetrajul Cheese, regizat de Hannah Cheesman, o comedie care prezintă conflictul de superioritate între bărbați macho și noua generație de feminism.

Jamie trebuie să cumpere brânză pentru o petrecere, deși nu se pricepe, iar patronul magazinului știe asta. Când ea intră să cumpere brânză pentru o petrecere, de la Global Cheese, este atrasă de patronul macho într-un conflict de superioritate în care încearcă să-și păstreze poziția.

Jamie se lasă purtată de val și cere brânzeturi din ce în ce mai scumpe pentru a-i dovedi bărbatului că nu se lasă intimidată. Când Jamie arată spre cel mai scump tip de brânză, patronul o avertizează că e foarte scumpă, dar ea cere să îi ambaleze o bucată.

Totul ia sfârșit când Jamie vede câtă brâză a cumpărat și cât are de plătit, dar simte că a câștigat competiția când patronul îi spune că are gusturi bune legate de brânzeturi.

Super shorts: I have something to tell you

de Sonia Lupșa

I have something to tell you este un short regizat de Benjamin Joyner și Dumaine Babcock despre fotograful Adrian Chesser, cunoscut pentru proiectul său în cadrul căruia i-a fotografiat pe cei dragi în momentul în care le-a spus că este testat HIV pozitiv și diagnosticat cu SIDA.

Filmul este o retrospectivă a vieții lui Chesser – queer la începutul anilor ’80 în perioada incipientă a crizei SIDA, venind dintr-o familie creștină conservatoare care nu îl acceptă.

Regizorii Babcock și Joyner se referă la Chesser ca fiind artistul care i-a inspirat – As artists, we were moved by the notion of using one’s art to overcome immense trauma or pain, a spus Joyner.

Subiectul filmului, care a câștigat destulă atenție în mediul online în urma unui articol publicat de The Huffington Post acum câțiva ani, era în vizorul regizorilor de ceva timp, aceștia continuând proiectul la Savanah College of Arts & Design.

Babcock și Joyner au avut parte de un avantaj când au realizat short-ul datorită relației dintre Babcock și Chesser, care este nașul lui, făcând I have something to tell you și mai interesant de vizionat.

Acest short este un documentar care dezvăluie faptul că dificultatea cu care se confruntă protagonistul e univesal valabilă și că modul în care acționezi te definește.

Super shorts: Cosmic bowling

de Sonia Lupșa

După ce planurile lor sunt date peste cap în mod neașteptat, 3 adolescente ajung să-și petreacă seara de vineri căutându-l cu disperare pe băiatul nou și drăguț din liceu. Scurtmetrajul realizat de co-regizorii Emily Berge și Spencer Thielmann este o dramă despre prietenie, nefiind un film nostalgic tradițional.

Acest short te face să-ți amintești de serile de vineri în care posibilitățile sunt nesfârșite, în care te plimbi acultând muzică împreună cu prietenii, în mașină, prin oraș.

Cosmic bowling este ca o scrisoare de dragoste adresată nopților fără griji și planuri, când totul este posibil; despre călătoria trio-ului, nu despre destinație, goana după acel băiat fiind doar un pretext pentru un hang out prelungit. De notat este și faptul că fetele nu își folosesc telefonul aproape deloc pe parcursul celor 17 minute.

Scurtmetrajul prezintă o anumită etapă a vieții prin care trece sau a trecut oricine, nu despre caracteristicile specifice ale unui deceniu.

Deși filmul poate părea lung, nu pot spune că nu are un farmec aparte – te face să te simți minunat gândindu-te la momentele banale, când chiar și statul într-o parcare are potențialul de a deveni magic.

Festival ride: Bucharest Short Film Festival

de Sonia Lupșa

Ajuns la a doua ediție, Bucharest Short Film Festival este un festival de film independent, inițiat în 2016 de Radu Muntean, care se ține la Cinema Muzeul Țăranului, în București. Festivalul a durat 5 zile (2-6 decembrie) și a adus pe ecran 87 de scurtmetraje din 35 de țări.

Desigur – mare agitație în seara deschiderii, iar sala a fost plină ochi, și pentru că este doar a doua ediție m-a bucurat să văd atâți de mulți oameni interesați. Scurtmetrajele, selectate de către juriul festivalului, urmăresc calitatea performanței vizuale, și sunt împărțite în categorii: ficțiune, experimental, documentar, fashion, student, drepturile omului, animație și stop motion.

Mai jos, câteva dintre scurtmetrajele care mi s-au părut interesante.

Chers Amis (Valeriu Andriuță, România) – Într-o cancelarie niște profesori discută “chestiuni importante”, în timp ce un copil își așteaptă în frig mama și un răspuns. De altfel, singurul scurtmetraj românesc prezentat la BSFF.

Tot din categoria Ficțiune, The peculiar abilities of Mr. Mahler (Paul Philipp, Germania) – Un copil de 6 ani este dat dispărut de câteva săptămâni. Crezându-se că detectivul Mahler este capabil de lucruri paranormale, acesta este trimis la familia băiatului dispărut pentru a rezolva, în sfârșit, cazul. Acesta scoate la iveală niște lucruri care fac ca întâmplarea să ia o întorsătură politică.

Ethnophobia (Joan Zhonga, Albania) – Un film stop-motion despre nevoia oamenilor de a exagera diferențele, fără a vedea că, de fapt, asemănările sunt cele care contează.

Scent of geranium (Naghmeh Farzaneh, SUA) – O animație despre cum te simți ca imigrant, inspirat din propria experiență a regizoarei.

Wicked girl (Ayce Kartal, Turcia) – O fetiță de 8 ani care se află în spital își amintește de vacanțele petrecute la bunici, dar în minte îi apar și niște amintiri întunecate care capătă, încet-încet, sens în mintea ei.

BSFF reprezintă o alternativă artistică față de ceea ce se prezintă în alte festivaluri din România, având ca scop recunoașterea, prezentarea și răspândirea unora dintre cele mai profesioniste, mai inovatoare și mai interesante noi scurtmetraje internaționale, dând prioritate filmelor independente.

Super shorts: Oh What a wonderful feeling

de Sonia Lupșa

Nominalizat la TIFF, la categoria Best Canadian Short Film, și proiectat în cadrul Bucharest Short Film Festival 2017, în seara deschiderii.

François Jaros are deja o listă de realizări în cariera sa, cu premii pentru scurtmetrajele Life is a Bitch (2014) și Maurice (2015), iar în 2016 a avut premiera la Festivalul de Film de la Cannes ultimul său scurtmetraj, Oh What a wonderful feeling, o operă de artă întunecată de tip Lynchian.

Acțiunea se petrece într-un harem umbros de pe marginea drumului rural din Quebec, unde camionagiii opresc pentru a le fi satisfăcute plăcerile de către femeile din harem. Amanda, interpretată de Karelle Tremblay, este fata nouă de pe piață.

Noaptea ei ciudată o aduce în spatele gratiilor împreună cu John și se simte în siguranță sub lumina singuratică a unui stâlp iluminator. Imaginile cuprind o stare de amuzament, dar și de teamă, reușind să echilibreze totodată și absurdul – femeile din harem care semnează o felicitare de pensionare a uneia dintre colegele lor, sau bărbații care se iau la bătaie. Totul este ciudat, amenințător și seducător.

Filmul este văzut dintr-o perspectivă întunecată, iar cinematografia lui Oliver Gasso creează o atmosferă densă. Asemenea filmelor lui David Lynch, și în acest short coloana sonoră joacă un rol important, accentuând momentele intense.

Deși Karelle Tremblay are o prezență puternică pe ecran, aceasta întreține vulnerabilitatea și dorința Amandei de a explora locurile mai degrabă maligne. Jaros desfășoară acțiunea asemenea unui puzzle într-un spațiu de vis, unde personajele și fluxul de imagini se îmbină armonios.

Această dramă dă senzația că e desprinsă din realitate – Oh What a wonderful feeling plasează publicul într-o zonă de purgatoriu și lasă liber la interpretare.

Get Out – comedie, horror, comentariu social

de Ștefania Butnaru

Totul începe cu întrebarea Părinții tăi știu că sunt negru?. Răspunsul iubitei ar vrea să lase impresia că o astfel de întrebare nu-și are rostul. Nu, părinții ei nu știu asta, dar nici nu există vreun motiv pentru care informația ar fi crucială înainte de vizita lor din weekend-ul ăla la casa părintească. Până la urmă, tatăl ei ar fi votat pentru Obama și a treia oară, îl asigură Rose Armitage (Allison Williams) pe iubitul ei, Chris Washington (Daniel Kaluuya), printr-o afirmație pe care o vom mai auzi chiar din gura tatălui.

Cu această scenă, Get Out aruncă sămânța unui thriller pe care la început abia îl putem mirosi. În drum spre familia iubitei, râsetele, ironiile și o conversație hazlie la telefon cu prietenul lui Chris, Rod, sunt brusc întrerupte de un cerb  care se izbește violent de parbrizul mașinii: Chris privește tulburat animalul mort și putem citi pe fața lui o presimțire care începe să-și facă loc și în mințile spectatorilor –  ceva nu e în regulă. Odată ajunși la reședința Armitage, în jurul lui Chris se țese ușor o pânză de păianjen prin asigurările ciudat de frecvente ale soților Armitage că sunt cool cu rasa lui, ba chiar entuziasmați. Această pânză se vrea a fi ca o plasă de siguranță, dar nu face decât să ridice un zid între negru și alb, în acest caz, între Chris și restul.

Sinistrul se instalează abia când ușurarea lui Chris la vederea celor doi negri care lucrează pentru familia Armitage este nu numai lichidată, dar și înlocuită ușor de un sentiment mai adânc de neliniște: se poartă ca niște albi, îl privesc foarte ciudat, în niciun caz ca pe unul de-al lor. Dacă ăsta a fost turul casei, imaginați-vă cum a decurs cina: poveștile din copilărie s-au transformat pe nesimțite într-o exprimare a admirației aproape maniacală a fratelui lui Rose pentru potențialul corpului lui Chris de a ajunge prin antrenament intens o fiară.

Demența începe abia în noaptea aceea, când doamna Armitage îl hipnotizează pe Chris cu pretextul că îl poate ajuta să se lase de fumat. După ce scotocește prin ce are mai intim și dureros, îl face să se scufunde brusc în propria conștiință – the sunken place, adică îl aduce în starea de simplu observator al celor ce i se întâmplă – e paralizat și abia aici ne lovește: suntem captivi. A doua zi, nici nu are timp să plaseze episodul ăsta în ficțiune sau în realitate, că o adevărată întrunire de prieteni albi, bogați și bătrâni ai familiei sale gazdă invadează reședința. Lui Chris îi este imposibil să iasă neobservat, iar degete și priviri cercetătoare și entuziaste par a fi îndreptate spre el din toate direcțiile. Ceea ce ne face să fim pe deplin înfricoșați nu este această mascaradă ce pare a fi jucată în jurul lui, ci primul moment în care ea încetează: zumzetul până atunci neîntrerupt din salonul plin de invitați amuțește imediat ce Chris îl părăsește, atrăgând în urma sa toate privirile. Din momentul ăsta, suntem închiși laolaltă cu Chris; numai că acum noi știm.

Prim-planurile aproape claustrofobice sunt dese – pe fețele care au ori un zâmbet prea larg ori o asprime și o ură înfiorătoare. Ori pe amîndouă, așa cum Georgine le-a succedat și, în final, combinat într-o expresie care nu poate decât să-ți facă pe nesimțite ochii cât cepele și să îți încleșteze buzele care ar vrea să spună Ieși naibii de aici!. Un alt element indispensabil, strecurându-se printre momentele de liniște și atacând în momentele culminante, muzica lui Michael Abels – cu influențe africane trecute printr-un filtru întunecos – sapă mici fisuri prin care disperarea și groaza ne intră sub piele.

Jordan Peele, regizorul și scenaristul, îndeasă într-un thriller cu accente comedice (pentru care e responsabil Rod, abil polițai de aeroport și cu un talent abia descoperit de detectiv) angoasa pe care încă o resimt negrii din Statele Unite, nu ca pe o umbră a rasismului, ci ca pe o progenitură diformă ce s-a adaptat la liberalismul acum dominant în politică. Concret, diferențierea între albi și negri se face prin chiar opusul unui hate speech.

Uitați-vă la Get Out și după  ce l-ați terminat, mai uitați-vă o dată. A doua vizionare va fi o experiență cu totul nouă și care va clarifica o schemă înfiorător de meticulos alcătuită de simboluri și frânturi de dialog și imagine, în spatele cărora se ascund cauzele pentru care acțiunea o ia razna, dar și cele pentru care filmul se încheagă atât de bine.

Call me by your name

de Sonia Lupșa

Filmul Call me by your name de Luca Guadagnino este o adaptare după cartea scrisă de André Aciman. Scenariul, scris de James Ivory, e plin de surprize și acordă atenție până și personajelor cu roluri care par neînsemnate (de exemplu Marzia, iubita lui Elio, care îți frânge inima doar cu câteva replici), dar care au un rol important în formarea lui Elio, deoarece filmul îl surprinde în etapa de auto-descoperire. Acțiunea se petrece in 1983, prin nordul Italiei.

În lumea lui Elio, un adolescent de 17 ani care duce o viață obișnuită, poate chiar plictisitoare, pătrunde Oliver, profesorul universitar care stă 6 săptămâni la familia acestuia pentru a-l ajuta pe tatăl băiatului cu cercetările despre sculptura greco-romană. Inițial, Elio îi este ghid în plimbările cu bicicleta prin oraș și merge cu el de multe ori la piscină, dar în același timp este rezervat în privința sentimentelor lui, neștiind cum să interpreteze atitudinea relaxată, tipic americană a lui Oliver – de exemplu, acel Later cu care încheie majoritatea conversațiilor. Cei doi încearcă să se impresioneze reciproc cu cunoștințele lor vaste în artă, Oliver fiind însă surprins că Elio știe atât de multe despre muzică și literatură, dar că nu se cunoaște pe sine, mai ales în raport cu propria sexualitate.

În Call me by your name scenele erotice se petrec atât la nivel fizic, cât și emoțional. Nu se menționează dacă cei doi sunt homosexuali (cuvânt care nu este folosit deloc in film), dar relația lor reflectă curiozitatea, confuzia si rușinea care vin odată cu relațiile queer.

Guadagnino captează tensiunea și anxietatea trăite odată cu prima dragoste, mai ales una neobişnuită și respinsă de cei din jur, restul personajelor evitând să se implice în relaţia lor, care are un sfârșit dramatic.

Cei doi actori principali, Timothée Chalamet si Armie Hammer, jonglează excepțional cu rolurile lui Elio si Oliver, comunicând mai mult prin limbajul corpului decât prin replici.

Monologul tatălui lui Elio (jucat de Michael Stuhlbarg) de la sfârşitul filmului este unul extraordinar, având o atitudune faţă de queerness pe care orice adolescent are nevoie să o audă. Ca spectator, am simţit că mi se adresa direct.

Cei doi şi-ar fi dorit să aibă mai mult timp, să realizeze ce îşi doresc unul de la celălalt mai devreme. Dragostea lor de-o vară se sfârşeşte când Oliver îl sună pe Elio doi ani mai târziu să îi dea “vestea cea mare”, iar filmul se termină cu imaginea lui Elio care stă în faţa şemineului plângând. Acest moment a fost poate chiar mai puternic decât cel în care Elio îşi sună mama să vină să-l ia de la gară.

Call me by your name te face să realizezi cum, în procesul de maturizare, cele mai plăcute experienţe sunt efemere – până să îţi dai seama ce s-a întâmplat, acestea se transformă într-o amintire.