SUPER x poezie: Mina Dima

Mina este o elevă de 17 ani, în clasa a11-a la un liceu din Viena. În ciuda faptului că până acum s-a axat pe ştiinţele exacte, aceasta şi-a descoperit adevărata pasiune: arta. Mina iubeşte să facă poze, dar, în special, scrie poezii.

1. Concepi viața fără scris?

Dacă viața mea e deja scrisă, de ce să nu îmi creez și eu una secundară în care să fiu stăpână, doar, pe cuvinte. Prin urmare, nu aș renunța la o viață în care eu decid unde pun punctul.

2. Cum vezi poezia: un mod de a te ascunde sau un mod de a te divulga?

Cred că majoritatea au început prin ,,a se ascunde” în ceea ce scriu, însă, cu timpul, devine mai mult decât ,,o divulgare”, devine un mediu în care prezinți sau te prezinți în cel mai puternic mod (“mut”de data asta) de a transmite ceea ce îți bântuie mintea.

3. Cum ai ajuns să scrii poezii?

Răspunsul acestei întrebări de multe ori este definiția noastră, dar pentru mine, la definiția aceasta, se tot adaugă cuvinte.
Am ajuns să scriu când îmi lipsea curajul, poate coerența de a spune ce simt și ce se întâmplă în mica mea lume. Momentele definitorii au fost și sunt destul de triste, însă, prin scris, am descoperit că poezia nu e doar o Cătălina care se îndrăgostește de un Luceafăr sau un Plumb ce mă determină să exprim toate crizele existențiale în rime.

4. Ce tip de poezii îți place să citești?

De-a lungul timpului, am trecut cu ochii prin multe genuri și stiluri, dar cred că o să îmi placă mereu rima albă. Cred că poezia cu cât e mai simplă e mai greu de înțeles. Din punctul meu de vedere, să te chinui cu diferite elemente prozodice ca să îți iasă ca la carte este worthless.

5. Ce te ține aproape de poezie?

Promisiunile.
Faptul că folosesc poezia ca metodă de a transmite mesaje indirecte.
Plus persoanele care consideră versurile mele fiind destul de relatable pentru viețile lor.

6. Când ai început să scrii?

Eram clasa a-VIII-a, asta înseamnă 2016/2017,  dar nu vedeam toate cuvintele acelea că ar reprezenta ceva literar. Am avut momente de început și sfârșit după ce am intrat în liceu, dar din clasa a-X-a nu am mai avut sfârșit se pare.

7. Cum știi când o poezie pe care ai scris-o e bună?

Până să îți dai seama tu singur, ai nevoie de critici și/sau aprecieri. La mine cam așa a funcționat, însă eu nu pot să-mi evaluez o poezie imediat după ce o scriu, așa că aștept să treacă puțin timp, o citesc din nou, dacă e bună zâmbesc, dacă nu, mă transform pentru câteva secunde într-un meme foarte critic și ofensiv pentru ce-am scris.

8. Când începi să scrii o poezie, știi unde vei ajunge?

În general, pornesc de la o idee și o tot dezvolt pe parcurs ce scriu, însă nu pot să zic că ideea cu care am pornit este exact aceeași cu care am sfârșit.

9. Dacă ai putea să alegi orice persoană lângă care să poți scrie o poezie, pe cine ai alege?

Persoana la care mă gândesc, dacă ar fi lângă mine, sunt sigură că nu aș putea scrie o poezie,  pentru că m-ar distrage până și spațiul dintre mâinile noastre. Altfel ar putea fi oricine, ca să pot scrie am nevoie doar de liniște în gânduri. Cred că e foarte important să înveți să-ți semi-controlezi gândurile, pentru că mediul sau persoanele nu te influențează în aceeași măsură precum propria minte.

10. Ai vreun sfat pentru scriitorii tineri?

Să trăiască fiecare moment intens, ca să aibă  de unde să-și ia ideile, în așa fel încât amintirea să rămână undeva mereu acolo, până când n-o să mai aibă adjectivul “tânăr” ca însoțitor pentru “scriitor”.

 

Iată câteva poezii ale Minei:

 

mai stai

răsarituri legate între ele
cu nori și priviri
care încearcă să se repete
ca zilele noastre
și istoria altor atingeri
pe care le-am simțit
când ne uitam una la alta
spre alte și altele.
zile de mai cu amintiri
de ianuarie
trec una câte una
lăsându-și numerele în agendele
noastre.
semne de toamnă bat în ceasul tău,
bat și eu cu vișine în păr
deși nu le e sezonul;
las sâmburii pe-o farfurie vopsită
în culori arămii
ca să fie folosiți pe post de mozaic
când uiți culorile apusului.
răpus de același întuneric
fără nori și priviri,
cu aceiași tristețe în ochii stelelor
de parcă mâine nu e istorie.
de parcă mâine nu-ți bat
alte cuvinte,ca să-ți amintesc
că e alt anotimp.

 

macao

inimă roșie am pus pe masă.
ca să mă faci să te aștept
te-ai dezbrăcat pe jumatate
de când s-a terminat pachetul.

o privire, două priviri;

e rândul meu să pierd.
scot tricoul din mânecă
cu ultima mișcare
poate o să te mai am.

o privire.

nu mai e la modă să joci
cărți pe dezbrăcate în doi.

damă peste damă
și te simți ofensată
că încă mai am haine pe mine.

o ultimă privire.

ai câștigat,
dar cu ce folos
când erai goală
cu inima neagră
pe masă.

 

expresia mea facială când mă gândesc la noi

și vinul avea gust de apă
iar buzele mele erau uscate
tu-mi citeai sylvia plath,
dar nu aveam chef să te aud
cum vrei sa te transformi în pheonix
să mori, să mă iubești.
tu aveai obrajii roșii și

cearcăne

acoperite de vise în care-ți eram

pătrunsă adânc-n oase.

n-ai renunțat să-mi citești poezie

nici după ți-am spus că nu te mai iubesc,

timpul mirose a alcool când sunt cu tine

în fiecare zi la aceeași masă 

aștept să-ți termini țigara

cât timp eu îmi scriu versuri în cap.

e liniște după ce-ți termini poemul

probabil tu stai să-l înțelegi.

m-ai întrebat dacă am fost gay toată viața

sau m-am schimbat după ce te-am cunsocut

câtă naivitate în tine.

sub un zâmbet forțat

ți-am aruncat întrebarea

care te definește

/tu bei de când m-ai cunoscut?

mă aștepți mereu

cu nervi și muzică-n fundal

cu versurile tale ce-mi astupă

perspectiva.

mereu după ce termini

începi să-mi spui că se simte

că e un gol între noi.

poate ne despărțim mâine dimineață

când îmi citești ceva ce urechile n-ar vrea să audă.

îmi diluezi alcoolul ca să nu mă faci dependentă

dar eu nu te mai iubesc

ca atunci când te-am cunoscut.

 

 

 

 

instagramul Minei: @mina_.ed