RETROSPECTIVA ONE WORLD ROMANIA 2015 TOTO ȘI SURORILE LUI

autor: Andreea Curcubitaceea

Toto și surorile lui este lungmetrajul documentar din cadrul One World Romania pentru care îmi propusesem să mă învoiesc de la unele ore de curs. Din scurtul research cu ajutorul pliantelor de la Cinema Studio, am aflat că acest film lansat în septembrie 2014 a reușit să atragă numeroase premii și distincții cinematografice internaționale, printre care şi marele trofeu la Festivalul de Film „Premiers Plans” de la Angers. În luna aprilie a acestui an, Toto și surorile lui Tva fi proiectat la Festivalului Internaţional de Film Tribeca de la New York.

Ceea ce a urmat au fost 93 de minute de supraviețuire, de inocență, de conflicte, de speranță.

Suntem în București, într-un ghetou al romilor din cartierul Ferentari, unde Totonel (10 ani) cu surorile lui, Andreea (14 ani) și Ana (17 ani) își așteaptă mama condamnată la 7 ani de închisoare. Copiii sunt lăsați în grija celor doi unchi care sunt suspectați și ulterior condamnați pentru trafic de droguri. Ana, sora mai mare, a intrat și ea în acest cerc vicios în care vecinii lor consumatori se perindă prin apartament, chiar și când cel mai mic membru al familiei își face temele din Abecedar. Copiii sunt astfel nevoiți să aibă grijă singuri unul de altul, iar această legătură e amenințată mereu să fie desprinsă. Însă salvările vin din locuri neașteptate – Totonel învață să scrie, să citească și să râdă, la centrul de educație alternativă de la o școală din cartierul lor; tot aici, îndrumat îndeaproape de mentorii săi, își descoperă pasiunea reală pentru dans. În același timp, surorile lui încearcă să iasă din acel spațiu închis, fără viitor, și să își găsească propriul său drum.

Înspre final, se observă o alunecare a ideii de documentar în cea a unui film artistic, însă fără exagerări ideatice sau compoziționale. La un moment dat, perspectiva filmării este schimbată, iar povestea continuă prin lentila unei camere semi-profesioniste ce aparține Andreei. Nu întâmplător, prima secvență din trailer o înfățișează pe aceasta întrebându-l pe Totonel de ce o iubește. Acesta răspunde somnoros – Te iubesc fiindcă ești sora mea frumoasă. După ce a dat un răspuns atât de simplu și onest, Totonel primește un pupic și o îmbrățișare de la sora lui, vizibil emoționată.

Acest sinopsis arată doar istoria acestor persoane, însă există un fond interior de problematici pe care se bazează această producție. Avem în față povestea unor copii care sunt marginalizați de sistem; o rețea de traficanți care nu este pe deplin controlată de autorități; un rol diminuat al familiei care duce la lipsa modelelor. În mod normal, dacă ne oprim doar la enunțarea acestor probleme, rămânem cu un gust amar și cu o modestă recunoștință că nu ar trebui să experimentăm genul acesta de situații limită. Însă prin intermediul impactului global al cinematografiei, se întâmplă ceva mai mult decât o simplă identificare a problemei. Este vorba despre un răspuns: empatia. Nu trebuie să uităm că povestea este una reală, oscilând de la întuneric la lumină, iar numai prin identificarea afectivă a publicului poate rămâne în acea zonă.

Din sesiunea de întrebări și răspunsuri ce a avut loc după proiecție, regizorul a afirmat că nu a vrut să facă un film „ONG-ist”. Din contră, a oferit un cadru obiectiv în intimitatea unor copilării neobișnuite. Fiind întrebat de către cineva din public unde este eroul acestui film, Alexander Nanău a răspuns zâmbind că Toto s-a întors în urmă cu câteva zile de la festivalul de film One World de la Praga, unde a fost însoțit de către toată echipa din spatele acestui film. Chiar și cu această experiență ce antrenează o cantitate mare de energie, băiatul de 14 ani a ales, în timp ce noi vorbeam, să nu rateze cursurile de la școală. O asemenea determinare a fost primită de către publicul din sală cu un rând reașteptat de aplauze și zâmbete empatice. Asta chiar în absența eroului care ne-a spus povestea lui de viață.

Filmul nu este dominat de un dramatism întunecat regăsit în producțiile românești, chiar dacă așa aș fi fost tentată să afirm inițial. Tocmai, prin acele intervenții minimale și prin răbdarea așezării scenariului într-o structură pe cât de onestă, pe atât de emoţionantă, se poate simți acea senzație de autenticitate și de profunzime.

Impresia mea gravitează în jurul următoarei idei, și anume contextul social nu ar trebui să frângă aripi, mai ales când acestea au început să crească.

Dacă până aici nu ați fost convinși, sfatul meu este următorul: renunţati la încercarea de a înţelege această lume şi dechideți-vă mintea și sufletul în fața unui miraj. Așadar, ar fi cazul să nu fiți absenți de la acest documentar care continuă să impresioneze și să schimbe mentalități.